În data de 21 demebrie 1989, bucureştenii ies în Piaţa Republicii pentru a asculta discursul lui Ceauşescu, lucru obişnuit pe acea vreme. Ca de obicei Ceausescu este aclamat cu o diversitate mare de slogane care dau impresia că Ceauşescu este un erou, un presupus nemuritor iubit de tot poporul, la fel cum se credea şi Nero, împaratul roman, care a avut şi el un sfârşit tragic.
Ceauşescu, prin mimica, privirea, gesturile şi discursul său, ȋncearcă să capteze atenţia publicului , asigurându-şi un maxim de eficacitate. De obicei când numarul publicului este mare, acesta are tendinţa de a se fragmenta ȋn subgrupuri, cea ce ȋn discursul lui Ceauşescu nu prea este cazul, motivul fiind respectul şi ascultarea de care avea parte. Putem vorbi aici şi de o comunicare publică, ea implicând prezenţa unui emiţator unic şi a unei multitudini de receptori rezultȃnd teoria interacţională sau a "ping-pong-ului” unde, Ceauşescu işi ţine discursul, iar între timp poporul î-l întrerupe oferindu-i un feed-back şi tot aşa, emiţătorul obţinând efectul dorit. Observăm, totodată, că Ceauşescu foloseşte metoda “manuscrisă”, ce presupune lecturarea întocmai a unui text redactat în prealabil dar, la un moment dat în discursul său intervine un lapsus în legatură cu alocaţiile copiilor sau, mai probabil, a pierdut rândul de pe foaia de unde citea. A. Mehrabian a ajuns la rezultatul că circa 38% dintre mesajele transmise într-o interacţiune personală sunt de ordin vocal, fără a fi cuvinte. În cazul lui Ceauşescu panopliile de parametrii muzicali sunt alcătuite din timbrul, ritmul, pauzele şi intensitatea vocii. Comunicarea verbala se realizează în baza unei limbi şi a unui limbaj comun. Limba şi limbajul folosit de Ceauşescu în acea perioadă, daca ar fi folosit in prezent de oameni politici, ar genera foarte multe critici din partea mass-mediei, deoarece limbajul de acum faţă de cel dinainte de revoluţie s-a perfecţionat. Dacă e să imi dau o părere despre limbajul folosit de Ceauşescu, aş spune ca e un limbaj de om de la ţară. Aş vrea să mă refer şi la modelul lui Meyer-Eppler (1963) care se referă la comunicarea interpersonală. Acest model implică existenţa unui emiţător, receptor, sursa de zgomot, codare şi decodare. În cazul nostru emiţătorul este numai unul, dar, poate fi format şi din mai mulţi indivizi, la fel cum poate fi format şi receptorul.

Legat de proxemică, avem câteva zone pe care le aduc in discuţie: prima, zona personală (45-125 cm.) e compusă din două subzone: subzona apropiată (45-75 cm) care presupune un grad ridicat de familiaritate între comunicatori, cazul soţilor Ceauşescu, şi subzona îndepartată (75-125 cm) cazul lui Ceauşescu şi a oamenilor de lângă el. A doua, zona publică (peste 3,60 m) , ea se adresează unei colectivitaţi, iar discursul este mai formalizat, volumul glasului creşte, iar vorbitorul nu mai poate păstra contactul visual cu fiecare ascultător, adică a pupulaţiei cu care interacţionează tovarăşul Ceauşescu.
Cicero recomandă oratorilor să-şi utilizeze toate resursele corporale, de la mişcări ale ochilor şi degetelor pâna la bătăi din picior în momente culminante ale discursului. Ceauşescu foloseşte bastoanele care sunt mişcări verticale ale mâinii, menite să accentueze anumite cuvinte şi să atragă atenţia ascultătorului asupra elementelor esenţiale ale discursului. Ele sunt considerate drept indici ale agresivitaţii şi dorinţei de dominare. De asemenea foloseşte şi mişcarile ritmice care reproduc cadenţa unei acţiuni. Gesturile de reglaj dirijează, controlează şi întreţin comunicarea. Funcţia lor este expresivă şi fatică, deoarece relevează atitudinea participanţilor faţă de interacţiune şi oferă asigurări din partea receptorului privind continuitatea contactului, iar emiţatorului ii permit să-şi ajusteze, prin feed-back, parametrii enunţării in funcţie de reacţiile interlocutorului. Este cazul ascultatorilor lui Ceauşescu, ei fie îl încurajează prin sloganuri de genul “stima noastră şi mândria, Ceauşescu România”, fie huiduiesc când Ceauşescu adresează “mulţumiri iniţiatorilor şi organizatorilor acestei mari manifestari populare din Bucureşti considerând aceasta ca o…”, rezultând din partea lui Ceauşescu o mare frică şi surprindere, poate din cauză că nu era obişnuit cu aşa ceva (eu cataloghez această acţiune drept gest expresiv). Într-o oarecare măsura el încalcă stilul formal care nu e de accord ca unele propoziţii incepute sa fie lasate in suspensie. Una dintre denumirile convenţionale ale ego-starilor este părintele (P), ego-stare caracterizată prin tendinţa către impunerea autorităţii proprii, dominare, cicaleală şi control ca în cazul lui Ceauşescu care încearcă să domine şi să-şi impună autoritatea în orice situaţie, chiar şi când e intrerupt. Foloşeste cuvântul utilizat de obicei la telefon când răspundem, respectiv ”alo”, pentru a calma mulţimea. Pauzele folosite pot fi intenţionate, dar şi neintenţionate, vrând să atragă atenţia asupra sa. Preşedintele transmite, de asemenea, şi semnale incongruente, desigur, fără sa-şi dea seama.
Comunicarea publică, potrivit Stagiritului, poate îndeplinii trei funcţii: politică, forensică şi epideictică. În cazul nostru putem vorbi despre funcţia politică sau deliberativă, atunci când discursul stabileşte oportunitatea sau, dimpotrivă inoportunitatea unei acţiuni cu caracter public. Roman Jakobson operează dinstincţia dintre forma şi conţinutul mesajului, ataşând funcţii dinstincte acestor două componente ajungându-se astfel la o clasificare cuprinzând şase funcţii dinstincte. Dintre acestea, funcţia emotivă, constă în evidenţierea stărilor interne ale emiţătorului. Ceauşescu foloseşte interjectia “ho mă” şi forma verbală “asta-i o provocare”. De asemenea greşete când rosteşte cuvintele ”tuturor, capitalei şi municipiului (tutulol, capitalii şi muncipiului )”, dar si la alte cuvinte pe care nu le mai aduc in discutie. Cand spune cuvântul ”muncipiului”, se vede că spune cu mare greutate, probabil având o problemă în exprimarea acestui cuvânt. Discursul lui Ceauşescu este haotic din punct de vedere verbal. O greşeală naturală este pronunţia literei ”r”.
Prima axiomă a Şcolii de la Pablo Alto spune despre comunicare că este “inevitabilă” sau “noncomunicarea este imposibilă”. Fie ca vrea, fie ca nu vrea, Ceauşescu transmite neintenţionat informaţii ce se realizează prin intermediul indiciilor cum ar fi privirea şi mişcarile corporale, rezultând din aceasta, potrivit lui Kunkczic, interacţiunea cu ajutorul unor simboluri şi transmiterea neintenţionata de informaţii prin cel care comunică, interpretată ca fiind informativă de catre un observator. Modalitatea lingvistică de comunicare, potrivit axiomei patru, este una digitală, termen provenit din cibernetică, unde un sistem este considerat digital atunci cand operează cu o logică binară de tipul “totul sau nimic”. M-am referit doar la cele două axiome deoarece evidenţiază mai mult caracterul discursului lui Ceausescu.

Formele de comunicare non-verbală, in funcţie de canalele de transmitere a informaţiilor, pe care le disting în acest discurs, sunt: canalul auditiv, care cuprinde comunicarea verbală şi paraverbală, şi canalul vizual care cuprinde mimica, gestica, ţinuta şi vestimentaţia. La receptor se pot distinge şi celelalte forme. Comunicare tactilă este un tip de limbaj non-vebal ce se manifesta prin fregventa atingerii, modul de a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de brat etc. Cercetătorii au stabilit cinci clase de atingeri, dar din discurs nu am gasit nimic să apartină acestor clase, deşi mulţimea care e îmbulzită manifestă un tip de atingere pe care eu aş numi-o comunicarea tactilă neintenţionată.
Anticii credeau că ”sermo imago animi est; vir qualis, talis esti oratio (vorbirea este imaginea spiritului; cum este omul aşa este şi felul său de a vorbi)”. Este, oare, şi cazul lui Ceauşescu?



Bibliografie:
Dinu, Mihai, Comunicarea, Repere Fundamentale, Ed. ALGOS, Bucureşti 2001.
Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina, Comunicarea Nonverbala: Gesturile şi Postura, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005
Rus, Calin Flaviu, Introducere în ştiinta comnicării şi relaţiilor publice, Ed. Institutul European, 2002
Ştiinţe ale comunicării: note de curs, Ed. Accent, 2005
Web:
http://www.youtube.com/watch?v=YV6v2Hwe3Fs