În data de 21 demebrie 1989, bucureştenii ies în Piaţa Republicii pentru a asculta discursul lui Ceauşescu, lucru obişnuit pe acea vreme. Ca de obicei Ceausescu este aclamat cu o diversitate mare de slogane care dau impresia că Ceauşescu este un erou, un presupus nemuritor iubit de tot poporul, la fel cum se credea şi Nero, împaratul roman, care a avut şi el un sfârşit tragic.
Ceauşescu, prin mimica, privirea, gesturile şi discursul său, ȋncearcă să capteze atenţia publicului , asigurându-şi un maxim de eficacitate. De obicei când numarul publicului este mare, acesta are tendinţa de a se fragmenta ȋn subgrupuri, cea ce ȋn discursul lui Ceauşescu nu prea este cazul, motivul fiind respectul şi ascultarea de care avea parte. Putem vorbi aici şi de o comunicare publică, ea implicând prezenţa unui emiţator unic şi a unei multitudini de receptori rezultȃnd teoria interacţională sau a "ping-pong-ului” unde, Ceauşescu işi ţine discursul, iar între timp poporul î-l întrerupe oferindu-i un feed-back şi tot aşa, emiţătorul obţinând efectul dorit. Observăm, totodată, că Ceauşescu foloseşte metoda “manuscrisă”, ce presupune lecturarea întocmai a unui text redactat în prealabil dar, la un moment dat în discursul său intervine un lapsus în legatură cu alocaţiile copiilor sau, mai probabil, a pierdut rândul de pe foaia de unde citea. A. Mehrabian a ajuns la rezultatul că circa 38% dintre mesajele transmise într-o interacţiune personală sunt de ordin vocal, fără a fi cuvinte. În cazul lui Ceauşescu panopliile de parametrii muzicali sunt alcătuite din timbrul, ritmul, pauzele şi intensitatea vocii. Comunicarea verbala se realizează în baza unei limbi şi a unui limbaj comun. Limba şi limbajul folosit de Ceauşescu în acea perioadă, daca ar fi folosit in prezent de oameni politici, ar genera foarte multe critici din partea mass-mediei, deoarece limbajul de acum faţă de cel dinainte de revoluţie s-a perfecţionat. Dacă e să imi dau o părere despre limbajul folosit de Ceauşescu, aş spune ca e un limbaj de om de la ţară. Aş vrea să mă refer şi la modelul lui Meyer-Eppler (1963) care se referă la comunicarea interpersonală. Acest model implică existenţa unui emiţător, receptor, sursa de zgomot, codare şi decodare. În cazul nostru emiţătorul este numai unul, dar, poate fi format şi din mai mulţi indivizi, la fel cum poate fi format şi receptorul.

Legat de proxemică, avem câteva zone pe care le aduc in discuţie: prima, zona personală (45-125 cm.) e compusă din două subzone: subzona apropiată (45-75 cm) care presupune un grad ridicat de familiaritate între comunicatori, cazul soţilor Ceauşescu, şi subzona îndepartată (75-125 cm) cazul lui Ceauşescu şi a oamenilor de lângă el. A doua, zona publică (peste 3,60 m) , ea se adresează unei colectivitaţi, iar discursul este mai formalizat, volumul glasului creşte, iar vorbitorul nu mai poate păstra contactul visual cu fiecare ascultător, adică a pupulaţiei cu care interacţionează tovarăşul Ceauşescu.
Cicero recomandă oratorilor să-şi utilizeze toate resursele corporale, de la mişcări ale ochilor şi degetelor pâna la bătăi din picior în momente culminante ale discursului. Ceauşescu foloseşte bastoanele care sunt mişcări verticale ale mâinii, menite să accentueze anumite cuvinte şi să atragă atenţia ascultătorului asupra elementelor esenţiale ale discursului. Ele sunt considerate drept indici ale agresivitaţii şi dorinţei de dominare. De asemenea foloseşte şi mişcarile ritmice care reproduc cadenţa unei acţiuni. Gesturile de reglaj dirijează, controlează şi întreţin comunicarea. Funcţia lor este expresivă şi fatică, deoarece relevează atitudinea participanţilor faţă de interacţiune şi oferă asigurări din partea receptorului privind continuitatea contactului, iar emiţatorului ii permit să-şi ajusteze, prin feed-back, parametrii enunţării in funcţie de reacţiile interlocutorului. Este cazul ascultatorilor lui Ceauşescu, ei fie îl încurajează prin sloganuri de genul “stima noastră şi mândria, Ceauşescu România”, fie huiduiesc când Ceauşescu adresează “mulţumiri iniţiatorilor şi organizatorilor acestei mari manifestari populare din Bucureşti considerând aceasta ca o…”, rezultând din partea lui Ceauşescu o mare frică şi surprindere, poate din cauză că nu era obişnuit cu aşa ceva (eu cataloghez această acţiune drept gest expresiv). Într-o oarecare măsura el încalcă stilul formal care nu e de accord ca unele propoziţii incepute sa fie lasate in suspensie. Una dintre denumirile convenţionale ale ego-starilor este părintele (P), ego-stare caracterizată prin tendinţa către impunerea autorităţii proprii, dominare, cicaleală şi control ca în cazul lui Ceauşescu care încearcă să domine şi să-şi impună autoritatea în orice situaţie, chiar şi când e intrerupt. Foloşeste cuvântul utilizat de obicei la telefon când răspundem, respectiv ”alo”, pentru a calma mulţimea. Pauzele folosite pot fi intenţionate, dar şi neintenţionate, vrând să atragă atenţia asupra sa. Preşedintele transmite, de asemenea, şi semnale incongruente, desigur, fără sa-şi dea seama.
Comunicarea publică, potrivit Stagiritului, poate îndeplinii trei funcţii: politică, forensică şi epideictică. În cazul nostru putem vorbi despre funcţia politică sau deliberativă, atunci când discursul stabileşte oportunitatea sau, dimpotrivă inoportunitatea unei acţiuni cu caracter public. Roman Jakobson operează dinstincţia dintre forma şi conţinutul mesajului, ataşând funcţii dinstincte acestor două componente ajungându-se astfel la o clasificare cuprinzând şase funcţii dinstincte. Dintre acestea, funcţia emotivă, constă în evidenţierea stărilor interne ale emiţătorului. Ceauşescu foloseşte interjectia “ho mă” şi forma verbală “asta-i o provocare”. De asemenea greşete când rosteşte cuvintele ”tuturor, capitalei şi municipiului (tutulol, capitalii şi muncipiului )”, dar si la alte cuvinte pe care nu le mai aduc in discutie. Cand spune cuvântul ”muncipiului”, se vede că spune cu mare greutate, probabil având o problemă în exprimarea acestui cuvânt. Discursul lui Ceauşescu este haotic din punct de vedere verbal. O greşeală naturală este pronunţia literei ”r”.
Prima axiomă a Şcolii de la Pablo Alto spune despre comunicare că este “inevitabilă” sau “noncomunicarea este imposibilă”. Fie ca vrea, fie ca nu vrea, Ceauşescu transmite neintenţionat informaţii ce se realizează prin intermediul indiciilor cum ar fi privirea şi mişcarile corporale, rezultând din aceasta, potrivit lui Kunkczic, interacţiunea cu ajutorul unor simboluri şi transmiterea neintenţionata de informaţii prin cel care comunică, interpretată ca fiind informativă de catre un observator. Modalitatea lingvistică de comunicare, potrivit axiomei patru, este una digitală, termen provenit din cibernetică, unde un sistem este considerat digital atunci cand operează cu o logică binară de tipul “totul sau nimic”. M-am referit doar la cele două axiome deoarece evidenţiază mai mult caracterul discursului lui Ceausescu.

Formele de comunicare non-verbală, in funcţie de canalele de transmitere a informaţiilor, pe care le disting în acest discurs, sunt: canalul auditiv, care cuprinde comunicarea verbală şi paraverbală, şi canalul vizual care cuprinde mimica, gestica, ţinuta şi vestimentaţia. La receptor se pot distinge şi celelalte forme. Comunicare tactilă este un tip de limbaj non-vebal ce se manifesta prin fregventa atingerii, modul de a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de brat etc. Cercetătorii au stabilit cinci clase de atingeri, dar din discurs nu am gasit nimic să apartină acestor clase, deşi mulţimea care e îmbulzită manifestă un tip de atingere pe care eu aş numi-o comunicarea tactilă neintenţionată.
Anticii credeau că ”sermo imago animi est; vir qualis, talis esti oratio (vorbirea este imaginea spiritului; cum este omul aşa este şi felul său de a vorbi)”. Este, oare, şi cazul lui Ceauşescu?



Bibliografie:
Dinu, Mihai, Comunicarea, Repere Fundamentale, Ed. ALGOS, Bucureşti 2001.
Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina, Comunicarea Nonverbala: Gesturile şi Postura, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005
Rus, Calin Flaviu, Introducere în ştiinta comnicării şi relaţiilor publice, Ed. Institutul European, 2002
Ştiinţe ale comunicării: note de curs, Ed. Accent, 2005
Web:
http://www.youtube.com/watch?v=YV6v2Hwe3Fs

Introducere în psihologia publicitară

1. Introducere
Psihologia are o istorie mult mai veche decât publicitatea, ea studează printre altele comportamentul şi manifestările umane în diferite situaţii. Deoarece ramurile în care se foloseşte psihologia sunt foarte vaste, m-am gândit să fac şi o introducere în domeniul publicităţii. Astefel vreau să vedem cum era privită înainte de 1989 publicitatea, cum îşî atrăgeau clienţii unii proprietari de magazine sau fabrici, cui se adresau unele produse, dar şi psihologia consumatorului.

2. Acum 100 de ani
Într-un articol din ziarul „Adevărul de seară” din Cluj-Napoca ni se arată cum se făcea reclamă acum o sută de ani. O reclamă din 1930 publicată în ziarul „Săptămâna” din Bistriţa suna aşa: „Maşini de cusut DÜRCOP.Cele mai perfecte”. O alta reclamă la un restaurant era: ”Preţuri mai ieftine ca oriunde. Vizitaţi şi vă veţi convinge”, alta: „Mare alegere în cele mai moderne modele. Ultimele noutăţi. Peţuri reduse”. Cele mai multe produse se adresau celor din mediul urban, dar şi aceştia nu prea aveau posibilităţi financiare pentru a le putea achiziţiona şi chiar dacă aveau le puteau găsi destul de greu, la un preţ mare. Se poate observa că sloganurile erau destul de lungi. Printre produsele pentru care se făcea reclamă putem enumera bomboanele, imbrăcăminte, produse farmateutice, saloane de cosmetice etc. Un alt ziar care oferea reclamă a fost „Calendarul Bistriţei”(Bistritzer Kalender). El se adresa unui public mai select si făcea reclama unor ateliere din Bistriţa, Germania şi Austria. Printre produsele de lux enumerăm instrumentele muzicale, atelierele de modă, şi piesele de mobilier. Ion Mureşan, directorul Arhivelor din Bistriţa, spune „Sigur că nimeni nu căuta să vândă un pian unui meşteşugar sau unui ţăran. Comerianţii se adresau unei lumi avute”.

3. Publicitatea înainte şi după revoluţie
Pentru că înainte de revoluţie în românia importul de produse nu era foarte dezvoltat, nu putem vorbi de o anumită psihologie, să zic aşa, pentru a face consumatorul să cumpere un anumit produs, deoarece piaţa consumatoare cumpăra produse fabricate în România. Astfel nu putem vorbi nici de o concurenţă între mărci. Dacă vroiai să-ţi cumperi autoturism, binenţeles că achiziţionai unul marca Dacia, hainele le puteai cumpara de la Someşul, încălţamintea de la Clujana, frigiderul era Arctic, rufele se spalau cu Dero, mulţi aveau radiouri Electronica, televizor Olt, dacă erai bolnav cumparai medicamente de la Terapia, cosmetice de la Farmec etc. Unele branduri au rezistat şi după revoluţie. Pentru copii, guma Turbo era cea mai cunoscută şi cumpărată, cel mai mult din cauză că avea surpriză cu maşini şi se putea face colecţii cu ele, apoi ingheţata Polar care era ambalată ca şi untul, şi avea un gust foarte bun, sucul Ci-Co şi Pepsi dar Pepsi se gasea greu şi numai la unele restaurante mari, turta dulce şi bomboane vrac de la fabrica Feleacul etc. Din cauză că nu exista concurenţă între brandurile care promovau dulciuri, copiii nu aveau de unde alege,motiv pentru care, probabil, li se pareau foarte bune.

4. Psihologia consumatorului
Pentru a putea implanta reclama în memoria consumatorului şi a vinde un produs, trebuie să creezi o nevoie pe care el să o aibă, sau să cunoşti deja nevoia şi să i-o poţi oferii. În cartea sa, Arta dezvoltării relaţiilor interumane , Les Giblin ne spune despre cresterea volumului de vanzări a uzinei de condimente McCormick & Company de la 3 milioaneşi jumăte de dolari, la aproximativ 50 de milioane de dolari. Totul a început cu renunţarea la vechiul stil de management, şi adoptarea unui stil nou în care ideile angajaţilor erau ascultate şi dacă erau bune, erau puse în practică, şi binenţeles recompensaţi, alegerea propriilor reprezentanţi şi alte facilităţi. De aici rezultă că puterea de a convinge consumatrul să cumpere un produs vine de la cel mai mic angajat şi nu de la o funcţie anume.
Tot în cartea sa, Giblin ne arata 3 perspicacităţi umane. Prima, cum învăţăm şi cumpărăm: 83% după văz, 11% după auz, 3,5% după miros, 1,5% după pipăit şi 1% după gust. A doua, cum reţinem informaţiile: 10% din ce cititm, 205 din ce auzim, 30% din ce vedem, 50% din ce vedem şi auzim, 70% din ce spunem în timp ce vorbim şi 90% din ce spunem în timp ce facem un anumit lucru. A treia, metodele de învăţare şi reţinere, din spus reţinem 70%, 3 ore mai târziu şi 10%, 3 zile mai târziu; din văzut reţinem 72%, 3 ore mai târziu şi 20%, 3 zile mai târziu; din spus şi văzut 85% dupa 3 ore şi 65% după 3 zile. Concluzia e că spoturile publicitare televizate au impactul cel mai mare în a atrage atenţia cumpărătorului, chiar dacă după ce ce a fost vizionat e uitat, subconştientul reayă şi când mergem la cumpărături şi vedem produsul din reclamă, ne amintim că l-am văyut la televizior.
Putem vorbi şi de cele „4 scopuriesenţiale” urmărite în orice proces de comunicare, pe care vreau să le dezvolt, şi anume să fim receptaţi, adică mesajul nostru să ajungă printr-o modalitate la public, să fim înţeleşi şi aici ma refer la limba şi limbajul comun, să fim acceptaţi şi asta depinde de concepţia culturală şi socială, iar ultima să provocăm o reacţie, să dăm un impuls care să dezvolte un comportament şi o rutină.

5. Psihologia reclamei
Publicul din zilele noastre e bombardat pe zi ce trece cu tot felul de reclame la televizor în cadrul unei emisiuni, a unui film, meci de fotbal etc, la radio sau in oraş. Cei ce lucrează în domeniul publicităţii trebuie să creeze noi tehnici, texte, imagini, spoturi care să atragă atenţia prin originalitatea lor publicului ţintă şi să-l facă interesat de cea ce vede sau aude. De exemplu dacă vrei să faci o reclamă la o ciocolata pentru copii, nu faci un spot senzual, ci alegi un personaj de desene animate iubit de copii şi îl difuzezi pe canalele de televiziune cum sunt CartoonNetworc, Boomerang, FoxKids etc.
Un alt mod de a influenţa publicul este tehnica cu mesaje subliminale şi publicitatea mascată, tehnică ce încă nu a fost demonstrată, dar despre care se crede că au un efect negativ asupra oamenilor. În Legea română a audiovizualului, se interzic mesajele subliminale prin articolul 29 alineatul 1 litera a şi b :
(1) Comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele condiţii:
a) să poată fi uşor identificate ca atare, comunicările audiovizuale cu conţinut comercial mascat fiind interzise
b) să nu facă uz de tehnici subliminale
În reclame trebuie să se ţină cont şi de cromatică, text, aşezarea şi interpretarea textului, difuzarea la naumite intervale de timp in decursul zilei, aşeyarea într-u loc vizibil din oraş, etc.



6. Concluzie
În Publicitate trebuie să se ţină cont de toate instrumntele care se pot folosi pentru a pute atinge publicul ţintă. Unul dintre instrumente e psihologia. Dacă ştim cum gândşte persoana căreia îi adresăm un produs, atunci avem şanse mai mari să vindem produsul. Totuşi dacă într-o reclama promitem ceva, şi în relitate oferim un servicu de slabă calitate, acest lucru poate avea efect de bumerang, în acest fel imaginea companiei avand foarte mult de suferit cea ce duce si la pierderi financiare. Acest lucru poate duce şi la schimbarea metalităţii persoanelor care nu au intrat în contact cu produsul, dar au auzit de promisiunea făcută şi de slaba calitate oferită.


Bibliografie:
Giblin, Les, Arta dezvoltării relaţiilor interumane, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2000
Popa, Dorin, Comunicare şi Publicitate, Bucureşti, Tritonic, 2005
Ganea, Veronica,“Cum se făcea reclamă acum 100 de ani”, in Adevărul de Seară, nr. 564, 14.05.2010
Consiliul Naţional al Audiovizualului. „Legea audiovizualului nr. 504 din 11 iulie 2002”, disponibil la adresa www.cna.ro, accesat în 30.05.2010

Kenwood-staying alive, listen to the future

Mi sa parut o reclamă foarte sugestivă din punct de vedere nonverbal, de acea am şi ales-o pentru proiectul de semestru. Pe scurt, este vorba de un spot realizat pentru firma “kenwood” care comercializează sisteme audio. La prima aparenţă o domnişoară opreşte la semafor, iar între timp apare un tip cu o maşină de la pompe funebre care transportă un sicriu cu un cadavru. (Deşi pare foarte sumbru şi funebru, pe noi ne interesează toate comportamentele nonverbale ale personajelor). Tipul încearcă să flirteze cu domnişoara şi să o impresioneze, dar aceasta nu-l prea agrează, totuşi, oferindu-i feed-back. Pe fundal se aude o melodie, parcă luată din filmele cu Familia Adams, care după un timp se opreşte, tipa punând o piesă cover instrumentală interpretată de trupa “Bee Gees - Stayn` Alive (1977)”. Apare culoarea verde la semafor, tipul nu observă, dar domnişoara îi atrage atenţia că sa schimbat culoarea şi poate pleca. Tipul pleacă, domnişoara se uită la maşina de la pompele funebre care avea uşa din spate deschisă şi vede că este luat capacul de la sicriu. Se uită în oglinda retrovizoare şi vede mortul pe bacheta din spate intrând în ritmul muzicii. Apoi apare scris logoul, sloganul firmei şi concluzia iar la sfarşit apare imaginea în continuare cu mortul care a intrat în ritmul muzicii.
Dincolo despre ce am povestit despre reclamă şi de imaginea pe care am încercat s-o expun, ca să fie cât mai bine înteleasă, există o altă latură a comunicarii, şi anume cea nonverbală. Despre această latură vreau să vorbesc şi să fac o analiză a acestui spot publicitar.
În spot, actorii folesc şi adaptori cum ar fi mestecatul gumei de tipă, gest tipic american din care rezultă că spotul e filmat în america, gest ce în spaţiul European aruncă o imagine negativă asupra individului. Din miscările realizate cu capul de individ, remarc în primul rând îndreptarea uşoara a capului înainte, gest din care rezultă că individul are interes faţă de interlocutor, şi înalţarea capului, gest din care rezultă siguranţa de sine, sentimentul propriei valori, capacitatea de a acţiona şi mândrie.
Ray Birdwhistell a ajuns la concluzia că persoanele aflate în interacţiune nemijlocită işi transmit cu precădere mesaje non-verbale estimate la circa 65%, care are în vedere numai limbajul gestual. Un alt cercetator, Albert Mehrabian, estimează la nu mai puţin de 93%, care include şi parametrii vocali de tipul intonaţiei, ritmului, inalţimii, volumul sonor etc., ce insoţesc expresia verbală, fară a aparţine planului lingvistic propriu-zis. Carl I. Hovlsnd, Irving Janis şi Harold H. Kelley definesc comunicarea ca fiind un proces prin care un indivit transmite stimuli cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi.
Aş putea spune că avem în spot şi comunicarea sonoră. Din ce cauză? Pentru că melodia cântată la orgă se identifică cu maşina de la pompe funebre. Prin urmare, ne transmite şi un mesaj din partea şoferului în legatura cu statusul său social. Clansonul atrage atentia tipei asupra faptului ca este privită şi atenţionată să se uite la individul care a clansonat. La fel şi melodia care urmează ne poate spune despre preferintele tipei in legatură cu stilul muzical preferat. Legat de proxemică, putem vorbi de zona socială (1,25-3,60 m). Este spaţiul negocierilor impersonale, al relaţiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost total înlaturat. În subzona apropiată (1,25-2,20 m), frontiera interioară a teritoriului social este marcată, în cazul nostru, de autoturisme. Edward T. Hall şi colaboratorii săi ajung la măsuratori mai fine, dintre care aduc in vedere distanţa socială apropiată (1,25-3,60 m), distanţă de la care discutăm cu străinii, cum sunt actorii din reclamă care îşi văd foarte bine faţa. De observat e faptul că tipa clipeşte de foarte multe ori, în timp ce tipul deloc. Tipul oferă un zâmbet relaxat caracterizat prin lipsa de tensiune, exprimând bucuria şi preţuirea celulilalt. În schimb tipa oferă un zâmbet depreciativ în care colţurile gurii sunt retrase puţin în jos, zâmbetul fiind afişat de persoanele blazate, ironice şi poate exprima acordul şi dezacordul, în acelaşi timp. Aş mai adăuga, personal, la tipă şi zâmbetul dulceag-depreciativ. De obicei femeile zâmbesc mai mult decât barbaţii, fiind un rezultat al socializarii.
Dale C. Leathers a descoperit şase funcţii ale modalităţilor de a privi. Eu vreau să mă refer, în cazul nostru, la funcţia atenţiei care semnalează că interlocutorii îşi acordâ reciproc atenţie sau nu-şi acordă deloc; funcţia afectivă care indică emoţiile pozitive sau negative; funcţia de formare a impresiei, comunică modul în care individul vrea sa fie perceput şi funcţia persuasivă, de sporire a credibilităţii prin menţinerea contactului vizual.
Din punct de vedere al activităţii nervoase superioare, pot spune despre şofer şi şoferită că sunt de tip coleric, având caracteristicile: puternic, neechilibrat şi excitabil. Tipa poate avea şi un pic din tipul flegmatic. Cadavrul este de tip flegmatic, puternic, echilibrat şi subliniez, inert.
Dintre cele opt tipuri de ilustratori, clasificaţi de doi cercetători americani, Ekman si Friesen, tipa efectuează mişcări deictice când aratâ cu degetul culoarea verde de la semafor, mişcări ritmice, când pune muzicâ şi se mişcă în ritm. Foloseste şi gesturi de reglaj, când dâ din cap, îi confirmă tipului că l-a observat. Tipul execută mişcari afective, exteriorizându-şi sentimentele faţă de tipă.
J. Ruesch propune gruparea comunicării nonverbale în trei categorii pe care le putem identifica şi în reclamă: limbajul semnelor, incluzând gesturile fâcute de actori; limbajul acţiunilor, incluzând mişcarile corpului implicate în diferite activităţi cum ar fi dansul; limbajul obiectelor, care încorporează dispunerea intenţionată sau neintenţionată a obiectelor în spaţiu în vederea utilizării lor, exemplu: maşinile, floarea, sistemul audio etc. O alta clasificare facută de R.P. Harrison şi o găsim în reclamă, împarte comunicarea nonverbală în patru categorii: a) coduri de executare, asociate mişcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii şi activităţii vocale; b) coduri spaţio-temporale, referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării spaţiului şi timpului; c) coduri artefact, utilizate în mesajele primite de la obiecte; d) coduri mediatoare, referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţător şi receptor.
Emblemele sunt gesturi substitutive, cum le numea H. Wespi. Ele ţin loc de cuvinte şi pot alcătui un limbaj. Se consideră că astfel de gesturi reprezintă o traducere directă a cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor în semne, emblemele fiind folosite mai ales când comunicarea verbală nu este posibilă, de exemplu, când îşi iau ramas bun sau când tipa arată cu degetul spre semafor, gest facut în grabă. Personajele noastre au de asemenea si urmatoarele expresii faciale: dezgust şi surpriză, expresie ce o întalnim la tipă; surpriză şi bucurie la tip; bucurie la cadavru. Populaţia Marathi din vestul Indiei desemnează prin onomatopee opt tipuri de râs dintre care, acel al cadavrului fiind râsul gingaş al unui copil, care se numeşte, in limba marathilor, ”huduhudu”. Dintre modurile de a râde enumerate de Directoarea Institutului German de Studii Cerebrale, Vera F. Birkenbihl, consider că râsul „în A” e folosit de actor, râs ce exprimă bucuria şi lipsa stresului.
O ultimă precizare: Cuvintele nu sunt de-ajuns...



Bibliografie:
Dinu, Mihai, Comunicarea, Repere Fundamentale, Ed. ALGOS, Bucureşti 2001.
Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina, Comunicarea Nonverbala: Gesturile şi Postura, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005
Web:
http://www.youtube.com/watch?v=wZMZdQzoQgo&feature=related