În ziua praznicului Azimelor, Isus îi
trimite pe Petru şi Ioan să pregătească Paştile pentru a le mânca împreună cu
ei şi cu ceilalţi ucenici, oferindu-le detalii exacte cu privire la locaţia şi
persoana la care să petreacă noaptea de Paşte. Odată ajunşi în odaia de sus,
„aşternută gata”, Isus le împărtăşeşte dorinţa de a mânca Paştele cu ei, aceasta
fiind ultima cină pe care o vor lua împreună. În timpul acestei cine, Isus va
institui ceea ce noi numim Euharistia, care are ca elemente
centrale pâinea, ce reprezintă trupul
lui Cristos, şi vinul, ce reprezintă
sângele Său, şi care a fost vărsat pentru iertarea păcatelor omenirii şi pentru
a da viaţă veşnică tuturor celor care cred în El.
În această lucrare îmi propun să abordez
câteva aspecte ale acestui eveniment de o mare importanţă pentru viaţa
creştină. Lucrarea este structurată în trei părţi, prin care urmăresc atingerea
a trei obiective principale. Mai întâi, doresc să mă opresc asupra evangheliilor
sinoptice, în care apare relatat evenimentul Cinei cea de Taină. Mai apoi,
doresc să pun în paralel textele care reletează evenimentul, încercând să surprind
asemănările şi diferenţele, folosindu-mă de elemente de critică literară. Un al
treilea obiectiv vizează , din perspectivă personală, a celor mai importante
dimensiuni spirituale ale Euharistiei.
Câteva
aspecte despre evangheliile sinoptice
Evenimentul euharistic este
surprins de cele trei evanghelii sinoptice şi anume: Matei, Marcu şi Luca. Exegeza
indică faptul că atât Evanghelia după Matei
cât şi cea după Luca au ca sursă primară de inspiraţie Evanghelia lui Marcu. Cu toate acestea, fiecare evanghelie are
propriul său stil de a relata evenimentele care L-au avut în centru pe Cristos.
Stilul acestora diferă în funcţie de mai mulţi factori precum: personalitatea
scriitorului, sursele din care s-a inspirat, perspectiva din care a scris
autorul, publicul cititor căruia i se adresa cu precădere, etc.
Conform credinţei tradiţionale, Evanghelia după Matei a fost scrisă de
către unul din cei doisprezece ucenici ai lui Isus şi anume Matei. În acest
sens, putem spune că evenimentele au fost relatate din perspectiva unui ucenic
care a luat parte la principalele evenimente cristice, deci inclusiv la Cina
cea de Taină. Pe de altă parte, există exegeţi care susţin că această
evanghelie ar fi fost scrisă de un alt autor decât Matei, care s-a inspirat
într-o mare măsură din Evanghelia după Marcu[1]. Ce
este important de subliniat este faptul că una din caracteristicile principale
ale acestei evanghelii constă în continuitatea mesajului Torei şi a profeţilor
veterotestamentari pe de o parte şi mesianismul cristologic, pe de altă parte. Prin
trimiterea la mai multe versete din Vechiul Testament, putem deduce că publicul
către care se îndrepta autorul evangheliei cu precădere era format din iudei.
Despre Evanghelia după Marcu tradiţia creştină susţine că aceasta a fost
scrisă de Ioan Marcu din Ierusalim despre care găsim scris în Fa. 12:12,25 şi
15:36-39. Papias din Hieropolis afirmă faptul că Marcu a scris evanghelia pornind
de la ceea ce i-ar fi transmis apostolul Petru. Un alt autor căruia i s-a
atribuit paternitatea acestei evanghelii este Filip evanghelistul[2].
Publicul vizat de autorul Evangheliei pare să fie format din păgâni.
Luca, „doftorul preaiubit” (Col. 4:14)
este autorul Evangheliei după Luca, fapt
confirmat de Tertulian, Irineu, istoricul Eusebiu din Cezareea dar si de
canonul Muratorian şi Prologul anti Marcionit. Luca a fost un însoţitor şi un
colaborator al lui Pavel de la care a putut să obţină mai multe informaţii[3]. Fapt
este că autorul elimină anumite episoade neconvenabile viziunii sale teologice din
Evanghelia după Marcu şi adaugă un anumit număr de episoade, povestiri şi
parabole inedite.[4]
Destinatarul direct al Evangheliei este un personaj pe nume Teofil iar în mod
indirect Luca se adresează elitei cultivate a Imperiului Roman.
Însă mai presus de dezbaterile cu
privire la autorii exacţi ai evangheliilor, rămâne esenţa mesajului pe care aceştia
au dorit să ne-o transmită.
Cina cea de
Taină la sinoptici. Aspecte de critică literară
Există două formule liturgice în
pericopele euharistice şi anume prima a comunităţii din Ierusalim prezentată de
Matei şi Marcu (Mt. 26; Mc. 14), iar cea de-a doua a comunităţii antiohiene
găsite în Lc. 22 şi 1 Cor. 11,23-26[5].
Fiecare dintre cele trei texte reprezintă
o relatare scurtă (cea mai scurtă e cea lucaniană) a unei cine pascale unice.
Personajul principal este Isus, care ne este înfăţişat în timp ce realizează
două gesturi măreţe, cu o semnificaţie profundă, transformând cina respectivă
într-un moment solemn. Cât despre ucenici, aceştia apar în planul secundar; nici
unul dintre cele trei texte nu consemnează intervenţiile sau reacţiile lor la
discursul lui Isus. Această „linişte” a ucenicilor se poate explica prin
uimirea şi neînţelegerea gesturilor pe care Isus le săvârşeşte în faţa lor dar
şi a cuvintelor pe care le rosteşte.
Din punctul de vedere al modurilor
şi timpurilor verbelor care apar în discursul lui Isus, am putut remarca în
primul rând prezenţa modului imperativ, care este folosit pentru a-i invita pe
ucenici să consume „trupul” şi să bea „sângele” lui Isus: „Luaţi, mâncaţi”,
„beţi” (Matei), „Luaţi” (Marcu), „Faceţi aceasta” (Luca). Remarcăm de asemenea
folosirea timpului prezent când Acesta explică gesturile pe care le face şi
însemnătatea lor („este trupul meu”, „este sângele meu”, „se varsă” (Matei),
„este sângele meu”, „se varsă” (Marcu), „este trupul meu dăruit”, „este noua
alianţă” (Luca)). Putem spune că folosirea timpului prezent are aici o valoare
inclusivă sau de valabilitate generală, cu referire atât la trecut, la prezent
cât şi la viitor. Prin aceasta putem deduce că jertfa pe care Isus urma să o
înfăptuiască are valabilitate pentru orice om, indiferent de spaţiu şi timp.
Examinând expresia „acesta este trupul
Meu” în greacă τοῦτό ἐστιν τὸ σῶμά μου, putem observa că termenul grecesc σῶμά (soma - trup)
poate fi inţeles şi ca „sine” adică „acesta sunt Eu Însumi”.
Ca diferenţe între
cele trei sinoptice, aşa cum reiese din punerea în paralel a textelor, putem
remarca că în
Matei sunt folosite trei imperative „luaţi”,
„mâncaţi” şi respectiv „beţi” pe cand în Marcu imperativul se
limitează doar la „luaţi”. Luca
omite să folosească aceste imperative probabil pentru ca cititorii lui păgâni
să nu interpreteze cuvintele lui Isus ca un imbold la antropofagie. În schimb
Luca este singurul care foloseşte un participiu trecut şi anume gr. διδόμενον
(didomenon - dăruit).[6] Aşadar Luca prezintă
o acţiune care urma să se întâmple ca şi când deja s-ar fi produs. Totuşi unele
manuscrise omit acest participiu.
Expresiile împărăţia lui Dumnezeu din Marcu
şi împărăţia Tatălui Meu din
Matei crează o relaţie filială între Dumnezeu şi Isus dar care se poate aplica
şi la creştinii care se numesc prin credinţă fii ai lui Dumnezeu. Aşadar acest
Paşte la care vom avea şi noi acces se va împlini în Împărăţia lui Dumnezeu.
Euharistia:
etimologie, origine, dimensiuni importante
Etimologia
Termenul de „euharistie” provine de la
verbul folosit de Luca în versetul 19 şi anume gr. εὐχαριστήσας (eucharistesas - a adus mulţumire). Acest
verb mai este folosit si de către Pavel în 1Corinteni 11,24. La Marcu şi Matei găsim verbul εὐλογήσας
(eulogesas -binecuvantând)[7]. Așadar
la baza Euharistiei, stă actul mulțumirii și al binecuvântării. Pentru mine, ca
și credincios, acest lucru este important deorece îmi doresc să iau parte la
Euharistie cu o atitudine de mulțumire și binecuvântare.
Originea
Paştelui
Pentru o înțelegere în profunzime a Euharistiei
am considerat că este necesar să pornesc chiar de la originea sărbătorii cinei
pascale, care a stat la baza instituirii Euharistiei.
Masa pascală era parte din sărbătoarea
evreiască care se ținea la Ierusalim, o dată pe an și prin care evreii
comemorau Exodul din robia egipteană. Era deci o sărbătoare a aducerii aminte. Cu
această ocazie, evreii serveau pâine nedospită (azimi), vin, miel fript și
ierburi amare (Exod12,1-28).
De fapt, cina pascală era o continuare a
liturghiei domestice evreieşti în care se binecuvânta pâinea şi vinul,
liturghie care a fost deseori săvârşită de către Isus atunci când stătea la masă
cu vameşii şi păcătoşii (masa simbolizând împărăţia). Frângerea pâinii era un
ritual evreiesc săvârşit în fiecare familie. Tatăl lua pâinea, rostea o
binecuvântare, apoi o frângea în bucăţi şi le-o oferea comesenilor prezenţi. În
timpul sărbătorii pascale, vechii evrei consumau patru pahare de vin, câte unul
pentru fiecare moment din zi. Se presupune că Isus ar fi iniţiat euharistia in
al treilea moment din zi[8].
Așadar, atmosfera în care ia ființă
taina euharistiei este caracterizată de o frumoasă comuniune, de o părtășie
intimă şi de o strângere laolaltă în jurul mesei. Văd aici o dimensiune
esențială a euharistiei, căreia Isus Însuși i-a acordat o importanță mare și
căreia și noi ar trebui să îi acordăm o atenție pe măsură.
Euharistia:
simbol al Noului Legământ
Euharistia are o însemnătate deosebită
și datorită faptului că instituie Noul Legământ gr. ἡ καινὴ διαθήκη
(he kaine diatheke), ca o reînnoire a vechii
alianțe dintre Dumnezeu şi poporul Israel (Ex. 24,1-8). Dacă în cadrul Vechiului
Legământ, făcut între Dumnezeu şi poporul Israel, sângele viţeilor sacrificaţi
de Moise era cel care pecetluia pactul prin stropirea poporul Israel, în cazul
Noului Legământ dintre Isus şi ucenicii săi (iar indirect cu toate naţiunile),
sângele uneia dintre părţi, adică a lui Isus, se varsă pentru toți oamenii. Acest
ultim legământ unilateral oferă o garanţie mult mai mare a iertării păcatelor
şi a mântuirii prin faptul că a fost consfinţit prin sângele unei părţi şi nu
prin sângele altora.[9]
Acest sânge care se varsă pentru mulţi
(Mt. 26,28; Mc. 14,24) are sens inclusiv sugerând universalitatea adresării
Noului Legământ. Spre deosebire de Matei și Marcu, Luca descrie episodul
euharistiei ca având un caracter exclusiv deoarece Isus s-ar adresa doar
ucenicilor. De asemenea Luca este singurul care menţionează porunca lui Isus de
a perpetua actul euharistic în amintirea Lui. Din punctul meu de vedere, Isus a
încheiat Noul Legământ în primul rând cu poporul Israel şi mai apoi cu
neamurile.
Euharistia: dimensiune escatologică
Pâinea şi vinul primesc de la Isus o
nouă semnificaţie şi anume pâinea este simbolul trupului lui Isus care va fi
ţintuit pe cruce iar vinul este simbolizat prin sângele care se va vărsa pentru
păcatul multora. Acest vin nu-l va mai bea Isus decât atunci când va avea loc
revenirea Lui pe pământ oferind o nouă semnificaţie vinului care va exprima
bucuria şi binecuvântarea Regatului Tatălui Său[10].
Sensul profund al cuvintelor lui Isus dezvăluie necesitatea sacrificiului Său
prin moarte pentru a asigura Noul Legământ[11].
Este
interesant să poposim și asupra concluziei cu care Isus își încheie discursul
euharistic. Această concluzie reprezintă de fapt o prorocie cu privire la revenirea
Sa. Cu alte cuvinte, Isus îi trimite pe ucenici cu gândul dincolo de Jertfa și
învierea Sa și dincolo de secole de istorie, asigurându-i de instaurarea Noii
Împărății.
Aşadar, evenimentul euharistic are o structură triplă. Mai întâi, Isus reia
anunţul morţii Sale, apoi explică semnificaţia morţii care are ca scop
răscumpărarea tuturora, prin trupul şi sângele Lui pe care le oferă ca jertfă, iar
în al treilea rând Isus aruncă o privire dincolo de moarte, la Ospăţul
Mesianic.
Comuniunea
intimă cu Isus: o altă dimensiune importantă a euharistiei
Prin „consumarea” trupului şi sângelui
lui Cristos, ucenicii, pe de o parte, şi noi, pe de altă parte, intrăm într-o
comuniune profundă şi intimă cu Cristos, devenind una cu El. Această dimensiune
a comuniunii este expusă mai în detaliu în Evanghelia
după Ioan.
În Ioan 6,51-59 Isus se prezintă pe El
ca fiind „pâinea vieţii”, hrana concret-spirituală pentru toţi oamenii. Aflat
în sinagogă de faţă cu mulţi specialişti ai Legii, Isus evidenţiază necesitatea
„consumării” sângelui şi trupului Său pentru a rămâne în comuniune cu El şi a
trăi în veac.
Totuşi vs. 52-58 au stârnit polemici
începând cu perioada patristică şi până la Reformă. Aşadar, s-a crezut că pe
lângă faptul că evanghelistul vorbeşte despre Euharistie, ar fi vorba şi despre
comuniunea mistică şi totală cu Isus, dar şi combinarea acestor două
(euharistie şi comuniune). Totodată rămâne sub semnul întrebării dacă discursul
aparţine lui Isus sau este un discurs catehetic folosit în strategia de
convertire a comunităţii ioaneice. Cei mai mulţi biblişti consideră ca e un
discurs catehetic deoarece Isus a instituit euharistia la sfârşitul vieţii[12].
Dincolo de polemici, contopirea cu
fiinţa lui Cristos este un aspect primordial al Euharistiei. Prin această
taină, cei credincioşi pot deveni una cu Cristos, aşa cum Tatăl cu Fiul sunt
una.
În
loc de concluzie... am
reţinut mai jos câteva opinii despre semnificaţia Euharistiei care provin de la
autori cu profiluri intelectuale şi spirituale diferite.
Euharistia reprezintă adevărata imagine
a Mântuitorului, fiind pătrunsă de Duhul Sfânt, posedând o dimensiune materială
şi una divină[13].
A lua parte la taina euharistică
înseamnă a avea comuniune cu Logosul lui Isus Hristos care este prezent în
profunzimea fiecăruia[14].
Jaques le Goff afirmă despre Euharistie
că este „izvorul iubirii şi este singura sfântă taină a cărei eficacitate poate
fi comunicată”[15].
Jean Calvin considera Euharistia mai
mult decât o prezenţă simbolică şi o simplă comemorare a jertfei lui Isus (aşa
cum credeau raţionaliştii), ea fiind o comuniune cu Dumnezeu prin acţiunea
Duhul Sfânt.
Graziani vede în Euharistie un sacrament
şi un mister[16].
Taina euharistiei este şi sacramentul central în care se întrupează legătura
dintre spirit şi materie şi unde se uneşte Divinitatea, prefăcând pâinea şi
vinul în sângere lui Hristos[17].
Euharistia este şi o continuare a mesei
comune cu Isus[18].
Bibliografie
Bădiliţă,
Cristian, Noul Testament, Evanghelia după Ioan,
Editura Vremea, Bucureşti, 2015.
Bădiliţă, Cristian, Noul Testament, Evanghelia după Luca, Editura Vremea,
Bucureşti, 2016.
Bădiliţă, Cristian, Noul Testament, Evanghelia după Matei, Editura
Vremea, Bucureşti, 2015.
Crăciun, Maria, Protestantism şi ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea, Presa
Universitară, Cluj-Napoca, 1996.
Eliade, Mircea Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
Le Goff, Jaques, Naşterea purgatoriului, vol.
II, Editura Meridiane, 1995.
William McDonald, Comentariu biblic al credinciosului-Noul Testament, Editura Agape,
Făgăraş, 2001.
Radosav, Doru, Sentimentul religios la român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
Tito Colliander, Fritjof, Credinţa şi trăirea ortodoxiei, Galaction,
Bucureşti, 2002.
Abrevieri
1
Cor. – 1 Corinteni
Col.
- Coloseni
Ex.
– Exod
Fa.
– Faptele apostolilor
gr.
– grecescul
Lc.
– Luca
p.
– pagina
pp.
– paginile
Mc.
– Marcu
Mt.
– Matei
[1] Dicţionar biblic, ed. Principal J. D.
Douglas, ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p.812-813
[2] Dicţionar biblic, ed. Principal J. D.
Douglas, ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 799.
[3] Ibidem p. 775.
[4] Cristian
Bădiliţă, Noul Testament, Evanghelia după
Luca, Editura Vremea, Bucureşti, 2016, p. 17.
[5] Cristian
Bădiliţă, Noul Testament, Evanghelia după Matei,
Editura Vremea, Bucureşti, 2015, p. 404.
[6] Cristian
Bădiliţă, Noul Testament, Evanghelia după
Luca, Editura Vremea, Bucureşti, 2016, p. 617.
[8] Cristian
Bădiliţă, Noul Testament, Evanghelia după Matei,
Editura Vremea, Bucureşti, 2015, p. 404.
[9] Cristian
Bădiliţă, Noul Testament, Evanghelia după
Luca, Editura Vremea, Bucureşti, 2016, p. 618.
[10] William
McDonald, Comentariu biblic al
credinciosului-Noul Testament, Editura Agape, Făgăraş, 2001, pp. 108-109.
[11] Mircea
Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, Editura, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.405.
[12] Cristian
Bădiliţă, Noul Testament, Evanghelia după Ioan,
Editura Vremea, Bucureşti, 2015, pp. 240-241.
[13] Mircea
Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, Editura, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 511
[14] Doru Radosav,
Sentimentul religios la român, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p.136.
[15] Jaques le
Goff, Naşterea purgatoriului, vol. II, Editura Meridiane, 1995, p.161
[16] Maria
Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în
Moldova secolului al XVI-lea, Presa Universitară, Cluj-Napoca, 1996, p.116.
[17] Fritjof
Tito Colliander, Credinţa şi trăirea
ortodoxiei, Galaction, Bucureşti, 2002, p. 53.
[18] Lohse,
Eduard, Mediul Noului Testament,
Sapientia, Iaşi, 2010, p. 142.
