Ocurenţe ale sfintei treimi în cartea Genezei. ( Geneza 1:1,2,26; 3:22; 18:1,2 )

 În tema de faţă mi-am propus să mă opresc asupra câtorva ocurenţe ale trinităţii în cartea Genezei. În această lucrare doresc să explorez o parte din bogăţia comentariilor, interpretărilor şi discuţiilor care însoţesc dezbaterile despre doctrina Sfintei Treimi, care este una din principalele doctrine ce stau la baza învăţăturii creştine. 

 Textul de la care voi porni se găseşte în cartea Genezei, prima din cele cinci cărţi ale Pentateuhului, mai precis capitolele şi versetele următoare: 1:1,2,26; 3:22 şi 18:1,2. Textele alese sunt reprezentative pentru cele două părţi tematice principale la care poate fi redusă Cartea Facerii, respectiv: pe de o parte cosmogonia şi antropogonia şi pe de altă parte istoria patriarhilor (Avraam). Astfel, m-am aplecat asupra chestiunii Trinităţii în actul creaţiei universului şi a omului (capitolul 3 al lucrării) iar mai apoi m-am oprit asupra misterul întâlnirii patriarhului Avraam cu cele trei persoane aparent misterioase lângă stejarul din Mamvri.

Pe lângă resursele bibliografice la care am recurs pentru aprofundarea temei, am încercat să îmi aduc propria contribuţie în abordarea acestui subiect pe cât de complex pe atât de fascinant pentru mintea umană.

   

1.     Cartea Genezei: origine, structură, tematică

Cartea Genezei deschide ciclul Pentateuhului, fiind întâia dintre primele cinci cărţi ale Vechiului Testament care au fost supranumite de către evrei „Legea” prin excelenţă („hattôrâ”), „Cartea Legii lui Moise”, sau „Lectura” („miqrà”). Mai întâi gnosticii, apoi Origene şi Tertulian, le-au numit „Pentateuhul”, sau „Cele cinci Tocuri”, datorită faptului că erau păstrate în ele cinci suluri care conţineau Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.

Doctrina religioasă şi morală care traversează în filigran Pentateuhul este unică în peisajul întregii literaturi vechi, acesta conţinând fundamentul întregii economii a mântuirii. Însuşi Isus Cristos, polemizând cu evreii necredincioşi, va face referire în numeroase rânduri la autoritatea Pentateuhului (In 5,46).

Majoritatea cercetătorilor sunt unanimi în ceea ce priveşte îndelunga istorie a formării orale şi literare a textelor din Pentateuh. Arheologii admit că multe elemente pot fi înţelese numai în contextul Orientului Apropiat din perioada 1800-1000 î.C. Astfel, critica istorică biblică şi critica literară au demonstrat că toate scrierile literare provin dintr-o tradiţie orală, iar categoriile literare s-au modificat odată cu schimbarea circumstanţelor istorice. În concluzie putem admite că multe categorii de texte care se găsesc în cărţile Pentateuhului se pot explica într-o situaţie existenţială anterioară lui Moise.

Geneza iniţiază ciclul carţilor din Pentateuh. Tradiţia iudaică a numit-o bereshit (la început), după primul cuvânt cu care începe această carte. LXX şi tradiţia patristică, pornind de la conţinutul cărţii, au numit-o „Geneza” (sau Facerea), iar apoi tradiţia rabinică a preluat şi a tradus titlul în ebraică: sefer beriat haolam-cartea creaţiei lumii.

Cartea Genezei este structurată în jurul a două nuclee tematice principale:

1. Originea lumii şi a omului (1,1 – 11,32): Creaţia şi căderea în păcat (1,1 – 6,4); Potopul (6,5 – 9,17); De la Noe la Abraham (9,18 – 11,32).

2. Istoria patriarhilor (12,1 – 50,26): Abraham (12,1 –20,18); Isaac şi Ismael (21,1 – 25,18); Isaac şi Iacob (25,19 – 36,43); Iosif (37,1 – 50,26).

Astfel, parcurgând pas cu pas cartea întâi a Sfintei Scripturi, aflăm cum  Dumnezeu a creat universul şi omul, nu din capriciu sau egoism, ci pentru a comunica în afară de sine iubirea sa mântuitoare: toate creaturile din interiorul cosmosului sunt bune, iar stăpânul lor, omul, este foarte bun (Gen 1,31). Datorită acestei bunătăţi, Dumnezeu iese din „izolarea” sa pentru a crea cerul şi pământul, lumea materială şi omul. Însă, din partea sa, omul merge, progresiv, pe drumul vinovăţiei. Se îndepărtează din ce în ce mai mult de faţa lui Dumnezeu. Acesta nu-l cruţă şi îl judecă în mod sever. Totuşi, alături de judecata de condamnare, străluceşte mereu mila îndurătoare a Domnului care îşi păstrează totdeauna un „rest”, descendentul care va zdrobi capul şarpelui; de ex.: Enos, care îşi pleacă genunchiul pentru a invoca numele Domnului. Noe, care, în calitate de „noul Adam”, reînnoieşte creaţia, lanţul genealogic al semiţilor occidentali, care poartă binecuvântarea până la Abraham, prietenul ales de Dumnezeu. De acum înainte, el va fi alesul asupra căruia se va concentra tot interesul istoriei mântuirii. La început erau „toţi oamenii”: crearea bărbatului, a femeii, a omenirii, a popoarelor pământului, după limbi şi naţiuni – teme universale; de la Abraham încolo va fi individul: el va fi capul poporului ales, părintele multor regi, binecuvântarea tuturor neamurilor. În a doua parte a Genezei, sau „istoria patriarhilor”, redactorul relatează reconstruirea din partea lui Dumnezeu a planului originar de mântuire, care fusese distrus de oameni în timpul istoriei primare. Este relatată alegerea gratuită a lui Abraham, a lui Isaac şi a lui Iacob, care acceptă cu plăcere planul lui Dumnezeu. În acelaşi timp este descrisă eliminarea lui Ismael, a lui Esau şi chiar a lui Iosif, care ar fi putut să se bucure, din punct de vedere uman, de drepturi. Toate acestea arată cititorilor că mântuirea nu depinde de om, ci de bunătatea gratuită a Dumnezeului care o dăruieşte.

2.      Monoteismul trinitar: aspecte generale

Chestiunea trinităţii reprezintă o problematică extrem de complexă, a  cărei studiu se află la intersecţia mai multor discipline: teologie, filosofie, istoria ideilor religioase, psihologie, etc. Problema unei divinităţi care se manifestă în trei persoane a suscitat numeroase dezbateri, interpretări, dogme, contradicţii de-a lungul secolelor în cadrul acestor discipline. Cu toate răspunsurile care ne-au parvenit de la aceşti gânditori, incluzând cuvintele Sfintei Scripturi dar şi alte literaturi apocrife, subiectul Sfintei Treimi rămâne o taină, un mister care poate fi pătruns doar până la un punct de către raţiunea umană, lăsând loc înţelegerii acesteia prin credinţă.

Ştim că în cadrul Trinităţii (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) raporturile dintre cele trei persoane sunt raporturi bazate pe unitate perfectă, iubire, complementaritate, armonie şi conlucrare oferindu-ne nouă oamenilor un model de urmat atât în relaţia noastră pe verticală cu Dumnezeu cât şi în relaţia pe orizontală cu aproapele.

 De la formarea Bisericii, Dumnezeu era cunoscut de către creştini sub trei înfăţişări: aceea de Tată, Creator şi Judecător care se revelase în Vechiul Testament, aceea a Domnului Isus Hristos, Cel Înviat şi aceea a Sfântului Duh, care avea puterea de a regenera viaţa şi de a împlini Împărăţia.

Cu toate acestea istoria consemnează personalităţi care au respins consubstanţialitatea celor trei Persoane Divine. Ne putem referi aici la cunoscutul caz al lui Arius, un preot din Alexandria, originar din Libia, discipol al lui LukiaSos din Antiochia, care a formulat doctrina conform căreia Isus este identificat cu Arhanghelul Mihail, Fiul şi Sfântul Duh au fost creaţi mai târziu de către Dumnezeu, fiind astfel inferiori, iar Dumnezeu este singur şi increat. Ideile lui au fost acceptate chiar de către unii episcopi dar în 325 la Conciliul de la Nicea este adoptat simbolul care respinge arianismul;  doctrina lui Arius a avut apărători până in 388[1].

Pe la 321, sabellienii, pledau pentru unicitatea Dumnezeirii: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei moduri de reprezentare a aceleiaşi realităţi. Subordinaţioniştii opinau că nu exista decât un singur principiu iniţial, Dumnezeu Tatăl. Logosul sau Verbul, adică Fiul, ar fi primit viaţă şi fiinţă de la Dumnezeu Tatăl. El ar fi inferior, subordonat Tatălui etern, pe când Fiul nu ar fi veşnic. În sânul şcolii teologice de la Alexandria au emers două curente diferite. Unul dintre ele susţinea egalitatea substanţială între Tată şi Fiul. Cealaltă şcoală relua ideile subordinaţioniştilor. Fiinţa divină ar fi unică şi reprezentată de Dumnezeu Tatăl, veşnic, necreat, în vreme ce Fiul sau Logosul ar constitui prima creaţie a Tatălui. Sfântul Duh ar fi fost, la rândul său, o creaţie a Tatălui. Aşa cum am menţionat mai sus, acest punct de vedere era susţinut de preotul Arius (Areios). Arius a fost  eliminat din Biserică şi surghiunit. Conciliul a decantat teza consubstanţialităţii şi egalităţii între membrii Trinităţii. Isus era considerat necreat şi coetern cu Tatăl, „consubstanţial" cu Părintele său. Conciliul a funcţionat între 20 mai şi 25 august 325[2].

Nicolas Cusanus crede că Dumnezeu nu este Un , nici Tri-un, ci pur şi simplu unitatea coincide cu trinitatea. Adică în infinita sa simplicitate, Dumnezeu ascunde (complicatio) toate lucrurile, dar în acelaşi timp, el este în toate lucrurile (explicatio). Astfel spus, complicatio coincide cu explicatio. Înţelegând principiul lui coincidentia oppositorum, „ignoranţa” noastră devine „doctă”. Pentru a înţelege această singularitate a celor trei persoane într-una Nicolaus Cusanul scrie: „în calitate de Creator, Dumnezeu este Unul şi Treime dar, ca infinitate, El nu este nici Unul, nici Treime, nici orice altceva. Căci numele atribuite lui Dumnezeu sunt derivate din creaturile sale; în El însuşi, Dumnezeu este inefabil şi mai presus de tot ce se poate spune ori numi” [3].

Un alt concept a Sfintei Treimi îl găsim, într-un limbaj mai pitoresc, la Walsch[4] şi anume că Dumnezeu Tatăl este a cunoaşte-părinte a tot ceea ce înţelegem, iniţiatorul a tot ceea ce înseamnă experienţă, pentru că noi nu putem să trăim o experieţă legată de ceva ce nu cunoaştem; Dumnezeu Fiul înseamnă a trăi o experienţă-întruparea, acţiunea legată de tot ceea ce Tatăl ştie despre El însuşi, deoarece noi nu putem fi ceea ce nu am trăit ca experienţă. Dumnezeu Sfântul Duh înseamnă a fi - destruparea a tot ceea ce Fiul a trăit ca experienţă de Sine; starea de a fi simplu, remarcabil, posibilă numai prin amintirea a ceea ce ştim şi a ceea ce trăim ca experienţă. Tot el crede că adevărul Trinităţii este recunoscut în relaţiile subtile din viaţă de către oricine implicat în ele. Astfel teologii descriu adevărul Trinităţii ca fiind Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, unii dintre psihiatrii folosesc termenii: supraconştient, conştient şi subconştient,  spiritualiştii spun: minte, trup şi spirit, savanţii îl văd ca: energie, materie, eter, filozofii spun că un lucru nu este adevărat pentru voi, decât dacă este adevărat în gând, cuvânt şi faptă, iar când vorbim despre timp, vorbim despre trei timpuri: prezentul, trecutul şi viitorul. Tot aşa, în percepţie există trei momente: înainte, acum şi după. În termeni de relaţii spaţiale, fie dacă este vorba de puncte ale universului sau de diferite puncte din cameră recunoaştem: aici, acolo şi spaţiul dintre.

Suntem aşadar în faţa unui adevăr fascinant care merită toată atenţia şi reverenţa noastră în calitate de cercetători şi oameni ai credinţei.  

3.      Implicarea Persoanelor Sfintei Treimi în actul creaţiei

Putem regăsi Sfânta Treime încă de la creaţie lucrând împreună în unitate şi complementaritate. Modul în care s-a creat universul cu tot ce cuprinde rămâne încă un mister pentru noi dar ştim că Dumnezeu Creatorul  s-a adresat acestuia poruncindu-i să ia fiinţă.

Una din reflecțiile interesante asupra implicării Trinității în actul creației aparține Sfântului Vasile cel Mare, care s-a aplecat asupra cauzei creatoare a tuturor celor văzute şi nevăzute, domniilor, firilor raţionale, etc. Astfel persoanajelor divine din Sfânta Treime, Sfântul Vasile cel Mare le atribuie contribuţii cauzale în lucrarea creatoare şi anume: Tatălui îi atribuie cauza primordială prin voinţa Lui,  Fiului cauza existenţială a lucrării  prin creaţia lor, iar Duhului, cauza desăvârşitoare, a sfinţeniei[5]. Aşadar putem remarca complementaritatea rolurilor în cadrul Sfintei Treimi.

În sprijinul acestei idei, stau mărturie Psalmul 32:6 și Evanghelia după Ioan 1:1-5. Să dăm citire mai jos versetelor respective:

6 Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

(Psalmul 32:6)

1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.

2 Acesta era la început la Dumnezeu.

3 Toate au luat fiinţă prin El şi fără El nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există.

4 În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor,

5 iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o.

(Ioan 1:1-5)

Atât psalmistul cât și Ioan se constituie aici în doi teologi fini care exprimă poetic aspecte ale Trinității. Astfel din psalm înţelegem că Cuvântul a existat de la început cu Dumnezeu iar că Duhul este Duhul adevărului care provine de la Tatăl. După mărturia apostolului Ioan, Cuvântul sau Logosul, care purcede de la Dumnezeu, s-a întrupat în Isus care a adus viaţă şi lumină. Cu alte cuvinte, Ioan ne spune că Isus a participat la creaţiune. De asemenea, aceleaşi versete surprind consubstanţialitatea divină a lui Isus cu Dumnezeu. Aplicând o operaţie lingvistică de reformulare, în care înlocuim Cuvântul cu Isus, vom obţine: La început era Isus şi Isus era la Dumnezeu şi Isus era Dumnezeu şi toate lucrurile au fost create prin El...

             Când lecturăm versetele care ne vorbesc despre cosmogonie observăm de asemenea, încă de la început, apariţia pe scena creaţiei, a Duhului Sfânt. Să cităm câteva versete edificatoare în acest sens:

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

(Geneza1:1,2)

Expresia Duhul lui Dumnezeu (Ruah Elohim) înseamnă fie „vânt”, fie „spirit”, şi se referă la „energia vitală” sau „prezenţa divină” care pregăteşte creaţia. Astfel, citim cum, în primii zori ai creaţiei pământului, intervine alături de Dumnezeu Tatăl,  Duhul Sfânt. Acesta ne apare în ipostaza unei energii în mişcare, aflată într-un survol de căutare, de cercetare sau de pregătire pentru acţiune.

Cuvântul ebraic ruah poate desemna Spiritul (dar aici este folosit fără articol) sau pur şi simplu vântul, iar în acest context de forţe naturale (precum apa, întunericul şi abisul), ne putem gândi că autorul doreşte să evoce un vânt deosebit care se purta deasupra suprafeţei apelor fără a exclude că ar fi dorit să sugereze în acelaţi timp prezenţa Spiritului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu am putea vorbi încă de Spiritul personal, al revelaţiei din Noul Testament[6].      

În economia creaţiei, totul se desfăşoară într-o unitate perfectă şi o egalitate care e recunoscută de fiecare personaj trinitar. Acest lucru transpare şi din cartea Genezei 1: 26 Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră. Aşadar Tatăl îl recunoaşte pe Fiul ca fiind egal cu El deoarece nu crează omul doar după imaginea Sa fiindcă unitatea nu ar fi desăvârşită ci ar fi ruptă şi slava şi-ar fi luat-o doar unul din ei.

Putem vorbi şi despre un triunghi[7] al Sfintei Treimi în care Duhul Sfânt este inspiraţia, Tatăl este Părintele care crează iar Fiul este vlăstarul şi experienţa. În concluzie Fiul trăieşte experienţa creaţiei date de către gîndul patern, gând conceput de către Duhul Sfânt.

Pluralitatea

Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...”(Geneza 1:26). Să facem nu este un plural al maiestăţii, ci un plural gramatical autentic. Acest plural este văzut de Sfinţii Părinţi ca fiind prima revelaţie biblică asupra Sfintei Treimi (nt. vs. Anania). Acest plural poate indica deliberarea lui Dumnezeu cu curtea cerească (îngerii), putând fi înţeles ca un pluralis deliberationis (nt. Biblia de la Iaşi). În acelaşi timp, forma de plural ar putea exprima maiestatea şi bogăţia interioară a lui Dumnezeu al cărui nume obişnuit în ebraică este o formă de plural (elohim).

Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată, Adam a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul” (Gen.3:22). Remarcăm o a doua exprimare la plural a lui Dumnezeu în acest fragment după ce Adam a păcătuit şi a ajuns să cunoască ce e bine şi ce e rău. 

4. Manifestarea Trinităţii la stejarul Mamvri

În Geneza 18:1,2 asistăm la o scenă în care Avraam este vizitat de trei persoane : Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Când I-a observat, Avraam a alergat la Ei şi s-a închinat înaintea Lor ca şi unuia singur deoarece a recunoscut apariţia lui Dumnezeu în cele trei persoane, care nu erau obişnuite, ca fiind una singură. Această unitate în treime este o unitate a slavei, a puterii[8] dar şi a autorităţii.   Faptul că nu erau persoane obişnuite remarcă şi Sara atunci când primeşte vestea că va rămâne însărcinată şi că în următorul an, pe aceaşi vreme, va naşte un fiu. Pe ascuns, Sara ia în derâdere această făgăduinţă dar persoana care îi vorbeşte lui Avraam îşi dă seama. Acest lucru o făcuse pe Sara să se înspăimânte şi să işi dea seama că cele trei persoane sunt prezenţe divine. (Geneza 18:10-15)

În versetul 2 asistăm la o apariţie a Domnului însoţit de doi „oameni” care, după capitolul 19:1 din Geneza, sunt doi îngeri. Textul ezită de mai multe ori între plural şi singular. În cei trei oameni cărora Abraham li se adresează la singular, midraşul a văzut trei îngeri: pe Mihael, care îi aduce Sarei vestea naşterii lui Isaac; pe Rafael, care îl vindecă pe Abraham după circumciziune, şi pe Gabriel, venit ca să distrugă Sodoma. Mulţi Părinţi ai Bisericii au văzut aici prefigurarea misterului Sfintei Treimi, a cărui revelare este însă rezervată Noului Testament. (nt. Biblia de la Iaşi)

Sfânta Tradiţie a bisericii creştine a identificat în acest moment, învăluit într-o aură de mister, prima revelare a Trinităţii Divine. Acest crez a inspirat realizarea mai multor capodopere iconografice ortodoxe printre care cele mai celebre sunt cea a lui Rubliov şi fresca de la Surpatele. (nt. Anania)   

În loc de concluzii...

            Ajuns la finalul acestei lucrări, în care am surprins doar câteva aspecte ale prezenţei Sfintei Treimi în cartea Genezei, aş dori să mă limitez la următoarele două afirmaţii.

Mai întâi, aş dori să menţionez faptul că studiul Trinităţii rămâne un subiect de cercetare deschis, care trebuie să beneficieze de instrumentele de cercetare furnizate de discipline diverse precum critica biblică, istoria ideilor religioase, scrierile patristice dar şi de revelaţia personală oferită de Dumnezeu fiecăruia în parte.

În al doilea rând, am realizat că manifestările Sfintei Treimi au evoluat în decursul timpului la fel şi maniera de percepţie a Acesteia (în funcţie de contextul istoric, religios şi sociocultural). Pentru mine însă se conturează imaginea unui Dumnezeu triunic care, tocmai datorită acestor multiple apariţii, în diferite forme şi manifestări, surprinde mereu, lasă întotdeauna loc de mister, ridică mereu noi şi noi întrebări, lăsându-Se să fie descoperit tot mai mult dar niciodată pe deplin ... cel puţin până Îl vom cunoaşte faţă în faţă...

Bibliografie

Ambrozie cel Mare, Despre Duhul Sfânt, traducere, studiu introductiv şi note de Vasile Răducă, ed. Anastasia, 1997.

Bulai, Alois (trad.) Patraşcu, Eduard, Biblia, Iaşi, ed. Sapientia, 2011.

Cizeck Eugen,  Istoria Romei,  ed. Paideia, Bucureşti 2002.

Corbin, Henrz Paradoxul monoteismului, ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997.

Eliade, Mircea Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. Univers Enciclopedic,      Bucureşti, 2000. 

Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, Corespondenţă, ed. EIBMBOR, 1988.

Walsch Neale Donald, Conversaţii cu Dumnezeu –Un dialog neobişnuit-, vol. I, ed. For You, Bucureşti, 2009
Poza: https://interruptingthesilence.com/2017/06/12/we-worship-and-we-doubt-a-trinity-sunday-sermon-on-matthew-2816-20/ 

[1] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 466-467. 

[2] Cizeck Eugen,  Istoria Romei,  ed. Paideia, Bucureşti 2002, pp. 615-616

[3] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 600-601. 

[4] Neale Donald Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu –Un dialog neobişnuit-, vol. I, ed. For You, Bucureşti, 2009, pp. 34-35.

[5] Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, Corespondenţă, traducere, introducere, note şi indici de Constantin Corniţescu şi Teodor Bodogae, Psb 12, Ed. EIBMBOR, 1988, pp. 52-53.

[6] La Bible de Jerusalem, Les editions du CERF, Paris, 2014, p. 37.  

[7] Neale Donald Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu –Un dialog neobişnuit-, vol. I, ed. For You, Bucureşti, 2009, p. 300.

[8] Sf. Ambrozie cel Mare, Despre Duhul Sfânt, traducere, studiu introductiv şi note de Vasile Răducă, ed. Anastasia, 1997, p. 97