Transformarea apei în vin (Nunta din Cana) - Comentariu, discordante, simbolica si critică textuala

 Din toate miracolele săvârşite de Isus, apostolul nu reţine decât şapte, ceea ce ne poate face să ne gândim că, dacă se opreşte cu multe detalii asupra celei din Cana, e din cauză că această minune, puţin amuzantă la prima vedere, i se pare lui Ioan şi este mult mai profundă decât pare la prima vedere. Episodul nunţii din Cana, fascinanta şi controversata întâmplare a apei şi a vinului pe care o găsim doar în Evanghelia după Ioan, a născut de-alungul timpului multe controverse dar şi multe interpretări[1].

Cana este un miracol neaşteptat care are un parfum plăcut de lucruri naturale, care e aproape de pamânt şi care, fiind un fapt real şi extraordinar, este în acelaşi timp  simbolul unei operaţii mai înalte, dupa spusele sf. Augustin, şi imaginea schimbării pe care Christos o cere tuturor sufletelor[2]. Aici El transformă normalul în anormal, nu ca în cazul celorlalte minuni în care anormalitatea este adusă la normalitate, orbul este adus în starea lui normală de a vedea, şchiopul de a merge, mortul de a fi viu, demonizatul în starea de eliberare, şi multe alte minuni care au demonstrat că Isus a venit pentru a îndrepta lucrurile[3].

Această întâmplare este atât de încărcată de simbolism încat numeroşi exegeţi au ajuns să se întrebe dacă ea porneşte de la ceva care sa întamplat sau nu, dat fiind şi faptul că apare doar în Evanghelia lui Ioan. Bogaţia simbolică a povestirii aruncă bănuiala asupra realităţii evenimentului însuşi. Clement din Alexandria, definind Evanghelia lui Ioan ca o evanghelie spirituală în raport cu cele sinoptice care sunt evanghelii ale „faptelor corporale”, ne poate face să ne gândim că Ioan era interesat mai mult de sens decât de factualitatea vieţii lui Isus. In realitate Evanghelia lui Ioan este factualitate şi interpretare, istorie şi simbol într-un mod inseparabil. Acest lucru se aplică şi la sinoptici, dar în cazul lui Ioan faptul este de o aşa de mare importanţa intocmai pentru  a înţelege povestirile sale despre miracole, şi nu am putea vorbi despre acestea fără ca mai întâi să definim cu responsabilitate adevarata natură a evangheliei sale[4].  

În a treia zi a şederii în Galileea, după chemarea lui Filip şi Natanael, Isus este invitat împreună cu ucenicii lui, probabil de un prieten sau o rudă apropiată, la o nuntă din Cana. Nunta era în apropierea Capernaumului (vs. 12) şi la 7 kilometri nord-est de Nazaret[5]. După cum notează autorul, mama lui Isus era prezentă şi ea la nuntă, având un rol important în desfăşurarea minunii săvârşite de către Isus deoarece, după ce vinul sa terminat ea „trage frâiele mai întâi” şi apelează la Isus cu convingerea că El va face o minune dovedind prin aceasta că El este Fiul lui Dumnezeu. Putem presupune că Maria ştia că Isus poate săvârşii minuni deoarece El i-ar fi spus Mariei despre puterea miraculoasă primită în urma pogorârii Duhului Sfânt la botezul Său[6]. Răspunsul lui Isus nu pare a fi unul foarte sensibil dar Maria înţelege că Isus acţionează doar după cea ce Dumnezeu Tatăl Îi porunceşte să facă. Deci Maria semnalează servitorilor să facă tot ce spune El, iar ei ascultă de Isus chiar dacă li sa cerut să facă un lucru ciudat şi absurd. Adică sa nu mai ai vin şi să ţi se ceară să umplii nişte vase cu apă pare puţin ieşit din comun.

Până în acest moment Isus nu şi-a exercitat puterea cu care a fost înzestrat, deşi a avut ocazia să o facă în urma ispitirilor de către Satana atunci când a petrecut 40 de zile în pustie. După cum o spune El însuşi, nu a venit să I se slujească ci ca să slujească (Mt. 20,28), dovedind că pentru El nu sunt importante nevoile Sale ci a celorlalţi[7].  Datorită reputaţiei de a  transforma aproape 400 l de apă din vasele pentru purificare în aproape 400 l de vin de cea mai bună calitate, fără ca nuntaşii să fie afectaţi de efectele unui vin obişnuit alcoolizat, Isus merită din plin titlul de „Vierul din Galilea”[8].

Transformarea apei (simbol al purificării) în vin este prima dovadă a orientării spre ceilalţi şi tocmai la o nuntă transformând totodată îngrijorarea provocată de terminarea vinului, în chiar simbolul vinului adică în bucurie. 

Comentariu textual

Versetul „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?” poate fi tradus şi prin formula ebraică „Ce este între mine şi tine?” care poate avea două sensuri: „Ce ai cu mine?” (Mc 1,24 şi 5,7) sau „Ce mă priveşte? Nu mă interesează!”. Binenţeles că nu este vorba despre un conflict desfăşurat între Isus şi Maria dar nici nu putem vorbi de faptul că Isus nu vrea să se implice în rezolvarea problemei), ci este vorba despre o divergenţă de perspectivă în rezolvarea acestui imprevizibil care nu a fost intuit dinaintea nunţii[9]. După cum am văzut Isus remediază problema survenită deoarece era în planul misiunii sale mesianice.

Williams[10]  face următoarele remarci: „Expresia „ce este între mine şi tine”apare de mai multe ori în Biblie. Ea înseamnă „ce avem noi în comun?” răspunsul este: „Nimic”. David o foloseşte de două ori cu referire la verii lui, fii Ţeruiei, care nu aveau nimic în comun cu el pe plan spiritual. Elisei o foloseşte la 2 Regi 3 pentru a exprima abisul care îl separa de Ioram. În trei rânduri, demonii, folosind aceaşi expresie, arată că Satan nu are nimic în comun cu Cristos, sau Cristos cu Satan. Şi în fine, Domnul a folosit-o faţă de Fecioara Maria pentru a arăta abisul de netrecut dintre divnitatea Sa fără păcat şi natura ei umană păcătoasă, şi pentru a afirma că poate să asculte de o singură voce.”

Deşi apelativul „femeie” folosit de Isus surprinde în primă aparenţă, el nu este de fapt lipsit de respect, nu este nici o mustrare sau negare a Mariei ca nefiind mama lui Isus ci este un principiu al Mântuitorului de a pune familia naturală pe un plan secundar, după cum le cere şi ucenicilor să o facă.(nt BdlI). În acel context al vremii era un titlu de respect folosit de Isus şi atunci când era pe cruce, într-o situaţie tensionată, iar cadru nu putea oferii posibilitatea folosirii lipsei de respect[11].

Faptul că Isus îi spune Mariei: „Încă nu a venit ceasul Meu”, o spune pentru a-i reaminti Mariei că El încă nu putea să fie încă glorificat deoarece nu i-a venit ceasul adică momentul sacrificiului.[12]

Vasele din piatră folosite la puritatea rituală era în conformitate cu Legea primită de Moise (Lev. 11,29-38). Faţă de vasele din lut care trebuiau sparte după spălarea de întinăciune a evreilor, vasele din piatră aveau avantajul de a putea să redevină pure şi refolosite după simpla spălare. Măsura era o unitate de măsură a vaselor pentru lichide şi echivala cu 39,5 l. vasele descrise în text aveau aşadar 80l şi 120 l.

Vin fermentat vs. Must

În legătură cu sensul cuvantului vin au avut şi au loc multe dezbateri care încearcă să explice exact dacă a fost sau nu fermentat. Cuvantul grecesc folosit pentru „îmbătat” este μεθυσθῶσιν (methusthosin), termen care mai apare şi în Fapte 2, 10, unde cei prezenţi credeau că apostolii erau beţi. Mai e folosit şi în Matei 24:49; 1 Corinteni 11:21; 1 Tesaloniceni 5:7, unde e vorba de beţie de vin alcoolizat şi nu de must.

O altă paralelă o putem găsi în Luca 7,33-34 unde Isus spune: “A venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine şi negustând vin, şi ziceţi: Are demon! A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin!”. Dacă ar fi fost vorba despre must, împotrivitorii lui Isus nu i-au fi acordat acest titlu de „băutor de vin”.

Dr Bacchiocchi[13] este convins că  interpretarea cuvantului vin este folosită greşit deoarece atunci cand acest cuvant este folosit intr-un sens peiorativ (vezi Gen 9, 21, Rom 13, 13, 1 Co 6, 9 etc.) este vorba de vinul alcoolizat care provoacă ameţeală, iar cand cuvantul vin este utilizat intr-un context pozitiv, cum este cazul la Cana, ar desemna aşadar must de vin nefermentat. Dar dacă vinul din Cana ar fi fost doar must, cum ne putem explica aprecierea conducatorului ceremoniei: „ Mai intai se serveste vinul cel bun ...”.

Simbolica

Unii istorici presupun că nunta din Cana nu a avut loc ci evanghelistul ar fi scris povestea datorită comunităţii care, pentru a-şi păstra credinţa, avea nevoie de relatarea unor semne săvârşite de către Isus. Aşadar întâmplarea poate povestită într-o cheie simbolică şi tocmai de acea părinţii Bisericii îi dau o interpretare simbolic-alegorică acestui text[14]. Astfel Maria e simbolul noului Sion, al Bisericii, Isus este mirele invitat la propria-i nuntă, nunta fiind simbolul relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său. Epuizarea vinului (principiul vital) poate duce la imaginea Israelului mortdin punct de vedere spiritual iar Dumnezeu este simbolizat de mire. Prin vinul cel bun de păstrat la urmă părinţii bisericii văd depăşirea calitativă a perioadei Legii. Totodată duce cu gîndul la instituirea euharistiei prin vin şi pâine unde vinului i se atribuie o nouă semnificaţie de sânge care se dă pentru toţi. El va fi băut de Isus, nou, în Împărăţia Cerurilor. Nunta în sine trimite lanunta mesianică unde sunt prezenşi toşi cei mântuiţi. Ziua a treia semnifică ziua în care a înviat Isus iar nunta prefigureaza bucuria Învierii[15].

Unele lucruri ne duc cu gândul la alte evenimente biblice. Faptul că Maria le cere slujitorilor să facă tot ce spune Isus ne aminteşte de episodul în care Faraon cele slujitorilor lui să asculte de Iosif (Gen. 41,55). Belşugul de vin ne trimite la înmulţirea pâinii unde au râmas douăsprezece coşuri goale(Ioan 6,-1-15). Isus le cere slujitorilor „să scoată” din vasele umplute cu apă şi să dea stolnicului să bea. Acest verb „a scoate” mai apre  într-un singur loc şi anume în episodul cu Samariteanca unde apa fiind simbolizat ca „apa vie” este cerută de către samariteancă pentru a nu-i mai fi sete şi să vină la fântână să „scoată” apă[16]. De asemenea expresia „femeie” (v. 4) aminteşte de Adam care-l foloseşte atunci câmd o vede pe  Eva pentru prima dată. Maria e văzută ca noua Eva, mama celor vi[17].  

    

Concluzie

Transformarea apei în vin nu a avut neapărat scopul de a salva nunta de la un eşec care ar fi putut pune o pată neagră pe imaginea organizatorilor. Această minune a avut o semnificaţie spirituală adică investirea lui Isus de către Dumnezeu cu putere şi autoritate dar cel mai important demonstrarea că El este Fiul lui Dumnezeu cel despre care scriau profeţii.

Cei care au organizat nunta au luat o decizie foarte importantă atunci când l-au invitat pe Isus să ia parte la ea. La fel şi in zilele noastre această decizie trebuie să primeze deoarece Isus poate transforma simpla apă care este esenţială vieţii în vinul care aduce bucurie. Prin cuvintele Mariei suntem şi noi îndemnaţi de a asculta de cea ce ne spune Isus şi să facem ce ne cere El fără să întrebăm de ce să facem.  

 Aşa cum nuntaşii au primit întâi vinul mai puţin bun iar apoi prin intervenţia lui Isus au primit vinul de o calitate superioară, la fel şi noi în viaţa viitoare vom primi, după o viaţă de „post”, „vinul cel bun” sau  mângăierea pe care a primit-o şi săracul Lazăr din pilda rostită de Isus în Luca 16,19-31. Lumea oferă la început ce este mai bun şi mai atrăgător chiar dacă duc înspre moarte.

Vinul are de asemenea două valenţe, pozitive sau negative: folosirea şi abuzul, beneficiile şi blestemul, acceptarea şi urârea lui de către Dumnezeu, înveselirea inimii omului (Ps. 104,15) sau inducerea minţii să păcătuiască[18]. Dumnezeu a creat şi viţa de vie dar ne lasă să alegem întrebuinţarea corectă sau nepotrivită. Putem folosi vinul în mod pozitiv, ca bunul samaritean,  pentru a vindeca rana „omului căzut în mâna tâlharilor” (Lc. 10,30-37), ca şi Timotei pentru a-şi vindeca problemele stomacale şi slăbiciunile (1 Tm. ,23) sau putem folosi vinul în mod negativ la fel ca şi împăratul Belşaţar care a necinstit vasele din Templul lui Dumnezeu şi a avut consecinţe negative (Dn. 5, 1-31), sau ca şi Noe care s-a îmbătat şi s-a dezbrăcat în cortul său, expunându-şi ruşinea. 

Dincolo de interpretările şi dezbaterile care au avut loc de-a lungul istoriei privind vinul ca fiind fermentat sau nu, dacă a băut Isus sau nu din acel vin, dacă nuntaşii s-au îmbătat sau nu şi alte idei pe care mintea omenească le poate exterioriza, Isus a vrut să transmită un mesaj spirirual, profund iar în momentul când a instituit euharistia a oferit vinului o nouă semnificaţie şi anume sângele care s-a vărsat pentru păcatere oamenilor. Dacă „apa pentru curăţire” a spălat doar partea exterioară a lumii întregi, sângele Lui a purificat apa transformând-o în vinul care este sângele curs pe cruce pentru curăţirea păcatului interior ce nu poate fi spălat cu apă sau orice altceva.  Faptul de a fi la o nuntă ne duce cu gândul la nunta cerească ce va avea loc atunci când va veni Isus să ne ia în slava Sa cerească şi unde vom gusta din „vinul cel nou”.

Critică textuală

Vs.12 îl găsim versetul doar în versiunea {C} deoarece apare doar în câteva manuscrise, lucru care nu îi conferă o foarte mare credibilitate. καὶ ἡ μήτηρ αὐτοῦ καὶ οἱ ἀδελφοὶ αὐτοῦ καὶ οἱ μαϑηταὶ αὐτοῦ (mama lui, fraţiii săi şi discipolii săi) se găseşte în Þ^66c A Δ Θ 0233 f¹ f¹³ (13) (28) 33 157 180 205 565 597 700 892 1006 (1010) 1243 1292 1342 1424 1505 Byz [E F G H N] Lect it^{f, (j), r1} vg syr^{p, h, pal} cop^{sa, bo} eth geo² slav Origen^1/4; Augustin // καὶ ἡ μήτηρ αὐτοῦ καὶ οἱ ἀδελφοὶ καὶ οἱ μαϑηταὶ αὐτοῦ  (mama lui, fraţiii săi şi discipolii) le putem găsii în Þ^{66*, 75} B (L 0141 omite αὐτοῦ (săi) după ἀδελφοὶ (discipolii)) Ψ 0162 1071 it^c vg^ms Origen^3/4 (Origen^supp) Chrysostom // καὶ ἡ μήτηρ αὐτοῦ καὶ οἱ ἀδελφοὶ αὐτοῦ (mama lui şi fraţii săi  ) א (579 it^q cop^bo/ms μαϑηταὶ (ucenici) pentru ἀδελφοὶ (fraţi)) it^{(a), aur, b, e, ff2,1} arm geo¹ Epiphanius; Jerome //  καὶ οἱ μαϑηταὶ αὐτοῦ καὶ ἡ μήτηρ καὶ οἱ ἀδελφοὶ αὐτοῦ (ucenicii lui, mama şi fraţii săi) W^supp (1241 omit καὶ ἡ μήτηρ (şi mama)) // καὶ ἡ μήτηρ αὐτοῦ (şi mama lui)l 858[19].

Observăm aşadar că unele manuscrise omit αὐτοῦ (săi) după ἀδελφοὶ (discipolii) dar şi  καὶ ἡ μήτηρ (şi mama) sau inversează „mama” cu „fraţii”. Familia sirio-bizantină are  tendinţa de a înfrumuseţa textele şi de a adapta textele la riturile bisericii. Au o greacă populară, uneori cu corecturi dinspre greaca clasică şi au tendinţa de a explica unele texte obscure. Tocmai din această cauză este adăugat la μαϑηταὶ pronumele personal la persoana a III-a αὐτοῦ: καὶ ἡ μήτηρ αὐτοῦ καὶ οἱ ἀδελφοὶ αὐτοῦ καὶ οἱ μαϑηταὶ αὐτοῦ (mama lui, fraţiii săi şi discipolii săi). La fel şi în Familia palestiniană textul a circulat în zona Cezareea a Palestine. Este familia minusculelor şi au caracteristică iudaică apropiată de cea bizantină. Acestea circulau şi în vremea lui Origene.

Textul în română şi greacă (Ioan 2,1:12)

1În ziua a treia, s-a făcut o nuntă în Cana Galileii şi mama lui Isus era acolo. 2 A fost chemat şi Isus cu discipolii lui la nuntă. 3 Lipsind [la un moment dat] vinul, mama lui Isus i-a zis: „Nu [mai] au vin”. 4 Dar Isus i-a spus: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă nu a venit ceasul   meu”. 5 Mama lui Isus le-a spus slujitorilor: „Faceţi tot ce vă va spune!”. 6 Erau acolo şase vase de piatră puse pentru purificarea iudeilor, fiecare de două sau trei măsuri. 7 Isus le-a zis: „Umpleţi vasele cu apă!”. Iar ei le-au umplut până sus. 8 Atunci le-a zis: „Scoateţi acum şi duceţi stolnicului nunţii!”. Ei i‑au dus. 9 Când a gustat stolnicul apa devenită vin – şi el nu ştia de unde este, dar slujitorii care o aduseseră ştiau – stolnicul l-a chemat pe mire 10 şi i-a spus: „Orice om pune mai întâi vinul bun, iar când s-au îmbătat, pe cel mai slab. Tu ai ţinut vinul bun până acum!”. 11 Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el. 12 După aceea, au coborât la Cafarnaum el, mama lui, fraţiii săi şi discipolii şi au rămas acolo câteva zile.

1 Καὶ τῇ ἡμέρᾳ τῇ τρίτῃ γάμος ἐγένετο ἐν Κανὰ τῆς Γαλιλαίας, καὶ ἦν ἡ μήτηρ τοῦ Ἰησοῦ ἐκεῖ·  2  ἐκλήθη δὲ καὶ ὁ Ἰησοῦς καὶ οἱ μαθηταὶ αὐτοῦ εἰς τὸν γάμον.  3  καὶ ὑστερήσαντος οἴνου λέγει ἡ μήτηρ τοῦ Ἰησοῦ πρὸς αὐτόν, Οἶνον οὐκ ἔχουσιν.  4  [καὶ] λέγει αὐτῇ ὁ Ἰησοῦς, Τί ἐμοὶ καὶ σοί, γύναι; οὔπω ἥκει ἡ ὥρα μου.  5  λέγει ἡ μήτηρ αὐτοῦ τοῖς διακόνοις, Ὅ τι ἂν λέγῃ ὑμῖν ποιήσατε.  6  ἦσαν δὲ ἐκεῖ λίθιναι ὑδρίαι ἓξ κατὰ τὸν καθαρισμὸν τῶν Ἰουδαίων κείμεναι, χωροῦσαι ἀνὰ μετρητὰς δύο ἢ τρεῖς.  7  λέγει αὐτοῖς ὁ Ἰησοῦς, Γεμίσατε τὰς ὑδρίας ὕδατος. καὶ ἐγέμισαν αὐτὰς ἕως ἄνω.  8  καὶ λέγει αὐτοῖς, Ἀντλήσατε νῦν καὶ φέρετε τῷ ἀρχιτρικλίνῳ· οἱ δὲ ἤνεγκαν.  9  ὡς δὲ ἐγεύσατο ὁ ἀρχιτρίκλινος τὸ ὕδωρ οἶνον γεγενημένον καὶ οὐκ ᾔδει πόθεν ἐστίν, οἱ δὲ διάκονοι ᾔδεισαν οἱ ἠντληκότες τὸ ὕδωρ, φωνεῖ τὸν νυμφίον ὁ ἀρχιτρίκλινος  10  καὶ λέγει αὐτῷ, Πᾶς ἄνθρωπος πρῶτον τὸν καλὸν οἶνον τίθησιν καὶ ὅταν μεθυσθῶσιν τὸν ἐλάσσω· σὺ τετήρηκας τὸν καλὸν οἶνον ἕως ἄρτι.  11  Ταύτην ἐποίησεν ἀρχὴν τῶν σημείων ὁ Ἰησοῦς ἐν Κανὰ τῆς Γαλιλαίας καὶ ἐφανέρωσεν τὴν δόξαν αὐτοῦ, καὶ ἐπίστευσαν εἰς αὐτὸν οἱ μαθηταὶ αὐτοῦ.  12  Μετὰ τοῦτο κατέβη εἰς Καφαρναοὺμ αὐτὸς καὶ ἡ μήτηρ αὐτοῦ καὶ οἱ ἀδελφοὶ [αὐτοῦ] καὶ οἱ μαθηταὶ αὐτοῦ καὶ ἐκεῖ ἔμειναν οὐ πολλὰς ἡμέρας.

Bibliografie

Bădiliţă, Cristian, Noul Testament, Evanghelia după Ioan, Ediţia a II-a, Editura Vremea, Bucureşti, 2015.

Dicţionar biblic, ed. Principal J. D. Douglas, ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995.

Decoin, Didier, Petit dictionnaire amoureux de la Bible, Plon, 2009

Halley H., Henry, Manualul Biblic, Door of hope, 1983.

La Bible de Jérusalem, Les Editions du CERF, Paris, 2014, p

Latourelle, Rene, Miracles de Jesus et theologie du miracle, Bellarmin, 1986.

MacDonald, William, Noul Testament, Comentariu biblic al credinciosului,  Agape, 2001.

The Greek New Testament, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 2014.

---

[1] Didier Decoin, Petit dictionnaire amoureux de la Bible, Plon, 2009, p.283.

[2] Didier Decoin, Petit dictionnaire amoureux de la Bible, Plon, 2009, p.283.

[3] Cristian Bădiliţă, Noul Testament, Evanghelia după Ioan, Ediţia a II-a, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, p. 173.

[4] Rene Latourelle, Miracles de Jesus et theologie du miracle, Bellarmin, 1986, p.124.

[5] Henry H. Halley, Manualul Biblic, Editura Door of Hope, 1983, p.553.

[6] Henry H. Halley, Manualul Biblic, Door of hope, 1983,p.553.

[7] Henry H. Halley, Manualul Biblic, Door of hope, 1983,p.553.

[8] Didier Decoin, Petit dictionnaire amoureux de la Bible, Plon, 2009, p.280.

[9] Nota Biblia de la Iaşi, p. 2582.

[10] William MacDonald, Noul Testament, Comentariu biblic al credinciosului,  Agape, 2001, p.262.

[11] Henry H. Halley, Manualul Biblic, Door of hope, 1983, p.553.

[12] William MacDonald, Noul Testament, Comentariu biblic al credinciosului,  Agape, 2001, p.262.

[13] Didier Decoin, Petit dictionnaire amoureux de la Bible, Plon, 2009, pp.106-107.

[14] Cristian Bădiliţă, Noul Testament, Evanghelia după Ioan, Ediţia a II-a, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, p. 173.

[15] Cristian Bădiliţă, Noul Testament, Evanghelia după Ioan, Ediţia a II-a, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, p. 173.

[16] Cristian Bădiliţă, Noul Testament, Evanghelia după Ioan, Ediţia a II-a, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, pp. 173-174.

[17] La Bible de Jérusalem, Les Editions du CERF, Paris, 2014, p. 1821.

[18] Dicţionar biblic, ed. Principal J. D. Douglas, ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 1339.

[19] The Greek New Testament, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 2014, p.312.

Ocurenţe ale sfintei treimi în cartea Genezei. ( Geneza 1:1,2,26; 3:22; 18:1,2 )

 În tema de faţă mi-am propus să mă opresc asupra câtorva ocurenţe ale trinităţii în cartea Genezei. În această lucrare doresc să explorez o parte din bogăţia comentariilor, interpretărilor şi discuţiilor care însoţesc dezbaterile despre doctrina Sfintei Treimi, care este una din principalele doctrine ce stau la baza învăţăturii creştine. 

 Textul de la care voi porni se găseşte în cartea Genezei, prima din cele cinci cărţi ale Pentateuhului, mai precis capitolele şi versetele următoare: 1:1,2,26; 3:22 şi 18:1,2. Textele alese sunt reprezentative pentru cele două părţi tematice principale la care poate fi redusă Cartea Facerii, respectiv: pe de o parte cosmogonia şi antropogonia şi pe de altă parte istoria patriarhilor (Avraam). Astfel, m-am aplecat asupra chestiunii Trinităţii în actul creaţiei universului şi a omului (capitolul 3 al lucrării) iar mai apoi m-am oprit asupra misterul întâlnirii patriarhului Avraam cu cele trei persoane aparent misterioase lângă stejarul din Mamvri.

Pe lângă resursele bibliografice la care am recurs pentru aprofundarea temei, am încercat să îmi aduc propria contribuţie în abordarea acestui subiect pe cât de complex pe atât de fascinant pentru mintea umană.

   

1.     Cartea Genezei: origine, structură, tematică

Cartea Genezei deschide ciclul Pentateuhului, fiind întâia dintre primele cinci cărţi ale Vechiului Testament care au fost supranumite de către evrei „Legea” prin excelenţă („hattôrâ”), „Cartea Legii lui Moise”, sau „Lectura” („miqrà”). Mai întâi gnosticii, apoi Origene şi Tertulian, le-au numit „Pentateuhul”, sau „Cele cinci Tocuri”, datorită faptului că erau păstrate în ele cinci suluri care conţineau Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.

Doctrina religioasă şi morală care traversează în filigran Pentateuhul este unică în peisajul întregii literaturi vechi, acesta conţinând fundamentul întregii economii a mântuirii. Însuşi Isus Cristos, polemizând cu evreii necredincioşi, va face referire în numeroase rânduri la autoritatea Pentateuhului (In 5,46).

Majoritatea cercetătorilor sunt unanimi în ceea ce priveşte îndelunga istorie a formării orale şi literare a textelor din Pentateuh. Arheologii admit că multe elemente pot fi înţelese numai în contextul Orientului Apropiat din perioada 1800-1000 î.C. Astfel, critica istorică biblică şi critica literară au demonstrat că toate scrierile literare provin dintr-o tradiţie orală, iar categoriile literare s-au modificat odată cu schimbarea circumstanţelor istorice. În concluzie putem admite că multe categorii de texte care se găsesc în cărţile Pentateuhului se pot explica într-o situaţie existenţială anterioară lui Moise.

Geneza iniţiază ciclul carţilor din Pentateuh. Tradiţia iudaică a numit-o bereshit (la început), după primul cuvânt cu care începe această carte. LXX şi tradiţia patristică, pornind de la conţinutul cărţii, au numit-o „Geneza” (sau Facerea), iar apoi tradiţia rabinică a preluat şi a tradus titlul în ebraică: sefer beriat haolam-cartea creaţiei lumii.

Cartea Genezei este structurată în jurul a două nuclee tematice principale:

1. Originea lumii şi a omului (1,1 – 11,32): Creaţia şi căderea în păcat (1,1 – 6,4); Potopul (6,5 – 9,17); De la Noe la Abraham (9,18 – 11,32).

2. Istoria patriarhilor (12,1 – 50,26): Abraham (12,1 –20,18); Isaac şi Ismael (21,1 – 25,18); Isaac şi Iacob (25,19 – 36,43); Iosif (37,1 – 50,26).

Astfel, parcurgând pas cu pas cartea întâi a Sfintei Scripturi, aflăm cum  Dumnezeu a creat universul şi omul, nu din capriciu sau egoism, ci pentru a comunica în afară de sine iubirea sa mântuitoare: toate creaturile din interiorul cosmosului sunt bune, iar stăpânul lor, omul, este foarte bun (Gen 1,31). Datorită acestei bunătăţi, Dumnezeu iese din „izolarea” sa pentru a crea cerul şi pământul, lumea materială şi omul. Însă, din partea sa, omul merge, progresiv, pe drumul vinovăţiei. Se îndepărtează din ce în ce mai mult de faţa lui Dumnezeu. Acesta nu-l cruţă şi îl judecă în mod sever. Totuşi, alături de judecata de condamnare, străluceşte mereu mila îndurătoare a Domnului care îşi păstrează totdeauna un „rest”, descendentul care va zdrobi capul şarpelui; de ex.: Enos, care îşi pleacă genunchiul pentru a invoca numele Domnului. Noe, care, în calitate de „noul Adam”, reînnoieşte creaţia, lanţul genealogic al semiţilor occidentali, care poartă binecuvântarea până la Abraham, prietenul ales de Dumnezeu. De acum înainte, el va fi alesul asupra căruia se va concentra tot interesul istoriei mântuirii. La început erau „toţi oamenii”: crearea bărbatului, a femeii, a omenirii, a popoarelor pământului, după limbi şi naţiuni – teme universale; de la Abraham încolo va fi individul: el va fi capul poporului ales, părintele multor regi, binecuvântarea tuturor neamurilor. În a doua parte a Genezei, sau „istoria patriarhilor”, redactorul relatează reconstruirea din partea lui Dumnezeu a planului originar de mântuire, care fusese distrus de oameni în timpul istoriei primare. Este relatată alegerea gratuită a lui Abraham, a lui Isaac şi a lui Iacob, care acceptă cu plăcere planul lui Dumnezeu. În acelaşi timp este descrisă eliminarea lui Ismael, a lui Esau şi chiar a lui Iosif, care ar fi putut să se bucure, din punct de vedere uman, de drepturi. Toate acestea arată cititorilor că mântuirea nu depinde de om, ci de bunătatea gratuită a Dumnezeului care o dăruieşte.

2.      Monoteismul trinitar: aspecte generale

Chestiunea trinităţii reprezintă o problematică extrem de complexă, a  cărei studiu se află la intersecţia mai multor discipline: teologie, filosofie, istoria ideilor religioase, psihologie, etc. Problema unei divinităţi care se manifestă în trei persoane a suscitat numeroase dezbateri, interpretări, dogme, contradicţii de-a lungul secolelor în cadrul acestor discipline. Cu toate răspunsurile care ne-au parvenit de la aceşti gânditori, incluzând cuvintele Sfintei Scripturi dar şi alte literaturi apocrife, subiectul Sfintei Treimi rămâne o taină, un mister care poate fi pătruns doar până la un punct de către raţiunea umană, lăsând loc înţelegerii acesteia prin credinţă.

Ştim că în cadrul Trinităţii (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) raporturile dintre cele trei persoane sunt raporturi bazate pe unitate perfectă, iubire, complementaritate, armonie şi conlucrare oferindu-ne nouă oamenilor un model de urmat atât în relaţia noastră pe verticală cu Dumnezeu cât şi în relaţia pe orizontală cu aproapele.

 De la formarea Bisericii, Dumnezeu era cunoscut de către creştini sub trei înfăţişări: aceea de Tată, Creator şi Judecător care se revelase în Vechiul Testament, aceea a Domnului Isus Hristos, Cel Înviat şi aceea a Sfântului Duh, care avea puterea de a regenera viaţa şi de a împlini Împărăţia.

Cu toate acestea istoria consemnează personalităţi care au respins consubstanţialitatea celor trei Persoane Divine. Ne putem referi aici la cunoscutul caz al lui Arius, un preot din Alexandria, originar din Libia, discipol al lui LukiaSos din Antiochia, care a formulat doctrina conform căreia Isus este identificat cu Arhanghelul Mihail, Fiul şi Sfântul Duh au fost creaţi mai târziu de către Dumnezeu, fiind astfel inferiori, iar Dumnezeu este singur şi increat. Ideile lui au fost acceptate chiar de către unii episcopi dar în 325 la Conciliul de la Nicea este adoptat simbolul care respinge arianismul;  doctrina lui Arius a avut apărători până in 388[1].

Pe la 321, sabellienii, pledau pentru unicitatea Dumnezeirii: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei moduri de reprezentare a aceleiaşi realităţi. Subordinaţioniştii opinau că nu exista decât un singur principiu iniţial, Dumnezeu Tatăl. Logosul sau Verbul, adică Fiul, ar fi primit viaţă şi fiinţă de la Dumnezeu Tatăl. El ar fi inferior, subordonat Tatălui etern, pe când Fiul nu ar fi veşnic. În sânul şcolii teologice de la Alexandria au emers două curente diferite. Unul dintre ele susţinea egalitatea substanţială între Tată şi Fiul. Cealaltă şcoală relua ideile subordinaţioniştilor. Fiinţa divină ar fi unică şi reprezentată de Dumnezeu Tatăl, veşnic, necreat, în vreme ce Fiul sau Logosul ar constitui prima creaţie a Tatălui. Sfântul Duh ar fi fost, la rândul său, o creaţie a Tatălui. Aşa cum am menţionat mai sus, acest punct de vedere era susţinut de preotul Arius (Areios). Arius a fost  eliminat din Biserică şi surghiunit. Conciliul a decantat teza consubstanţialităţii şi egalităţii între membrii Trinităţii. Isus era considerat necreat şi coetern cu Tatăl, „consubstanţial" cu Părintele său. Conciliul a funcţionat între 20 mai şi 25 august 325[2].

Nicolas Cusanus crede că Dumnezeu nu este Un , nici Tri-un, ci pur şi simplu unitatea coincide cu trinitatea. Adică în infinita sa simplicitate, Dumnezeu ascunde (complicatio) toate lucrurile, dar în acelaşi timp, el este în toate lucrurile (explicatio). Astfel spus, complicatio coincide cu explicatio. Înţelegând principiul lui coincidentia oppositorum, „ignoranţa” noastră devine „doctă”. Pentru a înţelege această singularitate a celor trei persoane într-una Nicolaus Cusanul scrie: „în calitate de Creator, Dumnezeu este Unul şi Treime dar, ca infinitate, El nu este nici Unul, nici Treime, nici orice altceva. Căci numele atribuite lui Dumnezeu sunt derivate din creaturile sale; în El însuşi, Dumnezeu este inefabil şi mai presus de tot ce se poate spune ori numi” [3].

Un alt concept a Sfintei Treimi îl găsim, într-un limbaj mai pitoresc, la Walsch[4] şi anume că Dumnezeu Tatăl este a cunoaşte-părinte a tot ceea ce înţelegem, iniţiatorul a tot ceea ce înseamnă experienţă, pentru că noi nu putem să trăim o experieţă legată de ceva ce nu cunoaştem; Dumnezeu Fiul înseamnă a trăi o experienţă-întruparea, acţiunea legată de tot ceea ce Tatăl ştie despre El însuşi, deoarece noi nu putem fi ceea ce nu am trăit ca experienţă. Dumnezeu Sfântul Duh înseamnă a fi - destruparea a tot ceea ce Fiul a trăit ca experienţă de Sine; starea de a fi simplu, remarcabil, posibilă numai prin amintirea a ceea ce ştim şi a ceea ce trăim ca experienţă. Tot el crede că adevărul Trinităţii este recunoscut în relaţiile subtile din viaţă de către oricine implicat în ele. Astfel teologii descriu adevărul Trinităţii ca fiind Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, unii dintre psihiatrii folosesc termenii: supraconştient, conştient şi subconştient,  spiritualiştii spun: minte, trup şi spirit, savanţii îl văd ca: energie, materie, eter, filozofii spun că un lucru nu este adevărat pentru voi, decât dacă este adevărat în gând, cuvânt şi faptă, iar când vorbim despre timp, vorbim despre trei timpuri: prezentul, trecutul şi viitorul. Tot aşa, în percepţie există trei momente: înainte, acum şi după. În termeni de relaţii spaţiale, fie dacă este vorba de puncte ale universului sau de diferite puncte din cameră recunoaştem: aici, acolo şi spaţiul dintre.

Suntem aşadar în faţa unui adevăr fascinant care merită toată atenţia şi reverenţa noastră în calitate de cercetători şi oameni ai credinţei.  

3.      Implicarea Persoanelor Sfintei Treimi în actul creaţiei

Putem regăsi Sfânta Treime încă de la creaţie lucrând împreună în unitate şi complementaritate. Modul în care s-a creat universul cu tot ce cuprinde rămâne încă un mister pentru noi dar ştim că Dumnezeu Creatorul  s-a adresat acestuia poruncindu-i să ia fiinţă.

Una din reflecțiile interesante asupra implicării Trinității în actul creației aparține Sfântului Vasile cel Mare, care s-a aplecat asupra cauzei creatoare a tuturor celor văzute şi nevăzute, domniilor, firilor raţionale, etc. Astfel persoanajelor divine din Sfânta Treime, Sfântul Vasile cel Mare le atribuie contribuţii cauzale în lucrarea creatoare şi anume: Tatălui îi atribuie cauza primordială prin voinţa Lui,  Fiului cauza existenţială a lucrării  prin creaţia lor, iar Duhului, cauza desăvârşitoare, a sfinţeniei[5]. Aşadar putem remarca complementaritatea rolurilor în cadrul Sfintei Treimi.

În sprijinul acestei idei, stau mărturie Psalmul 32:6 și Evanghelia după Ioan 1:1-5. Să dăm citire mai jos versetelor respective:

6 Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

(Psalmul 32:6)

1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.

2 Acesta era la început la Dumnezeu.

3 Toate au luat fiinţă prin El şi fără El nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există.

4 În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor,

5 iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o.

(Ioan 1:1-5)

Atât psalmistul cât și Ioan se constituie aici în doi teologi fini care exprimă poetic aspecte ale Trinității. Astfel din psalm înţelegem că Cuvântul a existat de la început cu Dumnezeu iar că Duhul este Duhul adevărului care provine de la Tatăl. După mărturia apostolului Ioan, Cuvântul sau Logosul, care purcede de la Dumnezeu, s-a întrupat în Isus care a adus viaţă şi lumină. Cu alte cuvinte, Ioan ne spune că Isus a participat la creaţiune. De asemenea, aceleaşi versete surprind consubstanţialitatea divină a lui Isus cu Dumnezeu. Aplicând o operaţie lingvistică de reformulare, în care înlocuim Cuvântul cu Isus, vom obţine: La început era Isus şi Isus era la Dumnezeu şi Isus era Dumnezeu şi toate lucrurile au fost create prin El...

             Când lecturăm versetele care ne vorbesc despre cosmogonie observăm de asemenea, încă de la început, apariţia pe scena creaţiei, a Duhului Sfânt. Să cităm câteva versete edificatoare în acest sens:

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

(Geneza1:1,2)

Expresia Duhul lui Dumnezeu (Ruah Elohim) înseamnă fie „vânt”, fie „spirit”, şi se referă la „energia vitală” sau „prezenţa divină” care pregăteşte creaţia. Astfel, citim cum, în primii zori ai creaţiei pământului, intervine alături de Dumnezeu Tatăl,  Duhul Sfânt. Acesta ne apare în ipostaza unei energii în mişcare, aflată într-un survol de căutare, de cercetare sau de pregătire pentru acţiune.

Cuvântul ebraic ruah poate desemna Spiritul (dar aici este folosit fără articol) sau pur şi simplu vântul, iar în acest context de forţe naturale (precum apa, întunericul şi abisul), ne putem gândi că autorul doreşte să evoce un vânt deosebit care se purta deasupra suprafeţei apelor fără a exclude că ar fi dorit să sugereze în acelaţi timp prezenţa Spiritului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu am putea vorbi încă de Spiritul personal, al revelaţiei din Noul Testament[6].      

În economia creaţiei, totul se desfăşoară într-o unitate perfectă şi o egalitate care e recunoscută de fiecare personaj trinitar. Acest lucru transpare şi din cartea Genezei 1: 26 Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră. Aşadar Tatăl îl recunoaşte pe Fiul ca fiind egal cu El deoarece nu crează omul doar după imaginea Sa fiindcă unitatea nu ar fi desăvârşită ci ar fi ruptă şi slava şi-ar fi luat-o doar unul din ei.

Putem vorbi şi despre un triunghi[7] al Sfintei Treimi în care Duhul Sfânt este inspiraţia, Tatăl este Părintele care crează iar Fiul este vlăstarul şi experienţa. În concluzie Fiul trăieşte experienţa creaţiei date de către gîndul patern, gând conceput de către Duhul Sfânt.

Pluralitatea

Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...”(Geneza 1:26). Să facem nu este un plural al maiestăţii, ci un plural gramatical autentic. Acest plural este văzut de Sfinţii Părinţi ca fiind prima revelaţie biblică asupra Sfintei Treimi (nt. vs. Anania). Acest plural poate indica deliberarea lui Dumnezeu cu curtea cerească (îngerii), putând fi înţeles ca un pluralis deliberationis (nt. Biblia de la Iaşi). În acelaşi timp, forma de plural ar putea exprima maiestatea şi bogăţia interioară a lui Dumnezeu al cărui nume obişnuit în ebraică este o formă de plural (elohim).

Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată, Adam a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul” (Gen.3:22). Remarcăm o a doua exprimare la plural a lui Dumnezeu în acest fragment după ce Adam a păcătuit şi a ajuns să cunoască ce e bine şi ce e rău. 

4. Manifestarea Trinităţii la stejarul Mamvri

În Geneza 18:1,2 asistăm la o scenă în care Avraam este vizitat de trei persoane : Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Când I-a observat, Avraam a alergat la Ei şi s-a închinat înaintea Lor ca şi unuia singur deoarece a recunoscut apariţia lui Dumnezeu în cele trei persoane, care nu erau obişnuite, ca fiind una singură. Această unitate în treime este o unitate a slavei, a puterii[8] dar şi a autorităţii.   Faptul că nu erau persoane obişnuite remarcă şi Sara atunci când primeşte vestea că va rămâne însărcinată şi că în următorul an, pe aceaşi vreme, va naşte un fiu. Pe ascuns, Sara ia în derâdere această făgăduinţă dar persoana care îi vorbeşte lui Avraam îşi dă seama. Acest lucru o făcuse pe Sara să se înspăimânte şi să işi dea seama că cele trei persoane sunt prezenţe divine. (Geneza 18:10-15)

În versetul 2 asistăm la o apariţie a Domnului însoţit de doi „oameni” care, după capitolul 19:1 din Geneza, sunt doi îngeri. Textul ezită de mai multe ori între plural şi singular. În cei trei oameni cărora Abraham li se adresează la singular, midraşul a văzut trei îngeri: pe Mihael, care îi aduce Sarei vestea naşterii lui Isaac; pe Rafael, care îl vindecă pe Abraham după circumciziune, şi pe Gabriel, venit ca să distrugă Sodoma. Mulţi Părinţi ai Bisericii au văzut aici prefigurarea misterului Sfintei Treimi, a cărui revelare este însă rezervată Noului Testament. (nt. Biblia de la Iaşi)

Sfânta Tradiţie a bisericii creştine a identificat în acest moment, învăluit într-o aură de mister, prima revelare a Trinităţii Divine. Acest crez a inspirat realizarea mai multor capodopere iconografice ortodoxe printre care cele mai celebre sunt cea a lui Rubliov şi fresca de la Surpatele. (nt. Anania)   

În loc de concluzii...

            Ajuns la finalul acestei lucrări, în care am surprins doar câteva aspecte ale prezenţei Sfintei Treimi în cartea Genezei, aş dori să mă limitez la următoarele două afirmaţii.

Mai întâi, aş dori să menţionez faptul că studiul Trinităţii rămâne un subiect de cercetare deschis, care trebuie să beneficieze de instrumentele de cercetare furnizate de discipline diverse precum critica biblică, istoria ideilor religioase, scrierile patristice dar şi de revelaţia personală oferită de Dumnezeu fiecăruia în parte.

În al doilea rând, am realizat că manifestările Sfintei Treimi au evoluat în decursul timpului la fel şi maniera de percepţie a Acesteia (în funcţie de contextul istoric, religios şi sociocultural). Pentru mine însă se conturează imaginea unui Dumnezeu triunic care, tocmai datorită acestor multiple apariţii, în diferite forme şi manifestări, surprinde mereu, lasă întotdeauna loc de mister, ridică mereu noi şi noi întrebări, lăsându-Se să fie descoperit tot mai mult dar niciodată pe deplin ... cel puţin până Îl vom cunoaşte faţă în faţă...

Bibliografie

Ambrozie cel Mare, Despre Duhul Sfânt, traducere, studiu introductiv şi note de Vasile Răducă, ed. Anastasia, 1997.

Bulai, Alois (trad.) Patraşcu, Eduard, Biblia, Iaşi, ed. Sapientia, 2011.

Cizeck Eugen,  Istoria Romei,  ed. Paideia, Bucureşti 2002.

Corbin, Henrz Paradoxul monoteismului, ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997.

Eliade, Mircea Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. Univers Enciclopedic,      Bucureşti, 2000. 

Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, Corespondenţă, ed. EIBMBOR, 1988.

Walsch Neale Donald, Conversaţii cu Dumnezeu –Un dialog neobişnuit-, vol. I, ed. For You, Bucureşti, 2009
Poza: https://interruptingthesilence.com/2017/06/12/we-worship-and-we-doubt-a-trinity-sunday-sermon-on-matthew-2816-20/ 

[1] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 466-467. 

[2] Cizeck Eugen,  Istoria Romei,  ed. Paideia, Bucureşti 2002, pp. 615-616

[3] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 600-601. 

[4] Neale Donald Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu –Un dialog neobişnuit-, vol. I, ed. For You, Bucureşti, 2009, pp. 34-35.

[5] Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, Corespondenţă, traducere, introducere, note şi indici de Constantin Corniţescu şi Teodor Bodogae, Psb 12, Ed. EIBMBOR, 1988, pp. 52-53.

[6] La Bible de Jerusalem, Les editions du CERF, Paris, 2014, p. 37.  

[7] Neale Donald Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu –Un dialog neobişnuit-, vol. I, ed. For You, Bucureşti, 2009, p. 300.

[8] Sf. Ambrozie cel Mare, Despre Duhul Sfânt, traducere, studiu introductiv şi note de Vasile Răducă, ed. Anastasia, 1997, p. 97