Ocurenţe ale sfintei treimi în cartea Genezei. ( Geneza 1:1,2,26; 3:22; 18:1,2 )

 În tema de faţă mi-am propus să mă opresc asupra câtorva ocurenţe ale trinităţii în cartea Genezei. În această lucrare doresc să explorez o parte din bogăţia comentariilor, interpretărilor şi discuţiilor care însoţesc dezbaterile despre doctrina Sfintei Treimi, care este una din principalele doctrine ce stau la baza învăţăturii creştine. 

 Textul de la care voi porni se găseşte în cartea Genezei, prima din cele cinci cărţi ale Pentateuhului, mai precis capitolele şi versetele următoare: 1:1,2,26; 3:22 şi 18:1,2. Textele alese sunt reprezentative pentru cele două părţi tematice principale la care poate fi redusă Cartea Facerii, respectiv: pe de o parte cosmogonia şi antropogonia şi pe de altă parte istoria patriarhilor (Avraam). Astfel, m-am aplecat asupra chestiunii Trinităţii în actul creaţiei universului şi a omului (capitolul 3 al lucrării) iar mai apoi m-am oprit asupra misterul întâlnirii patriarhului Avraam cu cele trei persoane aparent misterioase lângă stejarul din Mamvri.

Pe lângă resursele bibliografice la care am recurs pentru aprofundarea temei, am încercat să îmi aduc propria contribuţie în abordarea acestui subiect pe cât de complex pe atât de fascinant pentru mintea umană.

   

1.     Cartea Genezei: origine, structură, tematică

Cartea Genezei deschide ciclul Pentateuhului, fiind întâia dintre primele cinci cărţi ale Vechiului Testament care au fost supranumite de către evrei „Legea” prin excelenţă („hattôrâ”), „Cartea Legii lui Moise”, sau „Lectura” („miqrà”). Mai întâi gnosticii, apoi Origene şi Tertulian, le-au numit „Pentateuhul”, sau „Cele cinci Tocuri”, datorită faptului că erau păstrate în ele cinci suluri care conţineau Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.

Doctrina religioasă şi morală care traversează în filigran Pentateuhul este unică în peisajul întregii literaturi vechi, acesta conţinând fundamentul întregii economii a mântuirii. Însuşi Isus Cristos, polemizând cu evreii necredincioşi, va face referire în numeroase rânduri la autoritatea Pentateuhului (In 5,46).

Majoritatea cercetătorilor sunt unanimi în ceea ce priveşte îndelunga istorie a formării orale şi literare a textelor din Pentateuh. Arheologii admit că multe elemente pot fi înţelese numai în contextul Orientului Apropiat din perioada 1800-1000 î.C. Astfel, critica istorică biblică şi critica literară au demonstrat că toate scrierile literare provin dintr-o tradiţie orală, iar categoriile literare s-au modificat odată cu schimbarea circumstanţelor istorice. În concluzie putem admite că multe categorii de texte care se găsesc în cărţile Pentateuhului se pot explica într-o situaţie existenţială anterioară lui Moise.

Geneza iniţiază ciclul carţilor din Pentateuh. Tradiţia iudaică a numit-o bereshit (la început), după primul cuvânt cu care începe această carte. LXX şi tradiţia patristică, pornind de la conţinutul cărţii, au numit-o „Geneza” (sau Facerea), iar apoi tradiţia rabinică a preluat şi a tradus titlul în ebraică: sefer beriat haolam-cartea creaţiei lumii.

Cartea Genezei este structurată în jurul a două nuclee tematice principale:

1. Originea lumii şi a omului (1,1 – 11,32): Creaţia şi căderea în păcat (1,1 – 6,4); Potopul (6,5 – 9,17); De la Noe la Abraham (9,18 – 11,32).

2. Istoria patriarhilor (12,1 – 50,26): Abraham (12,1 –20,18); Isaac şi Ismael (21,1 – 25,18); Isaac şi Iacob (25,19 – 36,43); Iosif (37,1 – 50,26).

Astfel, parcurgând pas cu pas cartea întâi a Sfintei Scripturi, aflăm cum  Dumnezeu a creat universul şi omul, nu din capriciu sau egoism, ci pentru a comunica în afară de sine iubirea sa mântuitoare: toate creaturile din interiorul cosmosului sunt bune, iar stăpânul lor, omul, este foarte bun (Gen 1,31). Datorită acestei bunătăţi, Dumnezeu iese din „izolarea” sa pentru a crea cerul şi pământul, lumea materială şi omul. Însă, din partea sa, omul merge, progresiv, pe drumul vinovăţiei. Se îndepărtează din ce în ce mai mult de faţa lui Dumnezeu. Acesta nu-l cruţă şi îl judecă în mod sever. Totuşi, alături de judecata de condamnare, străluceşte mereu mila îndurătoare a Domnului care îşi păstrează totdeauna un „rest”, descendentul care va zdrobi capul şarpelui; de ex.: Enos, care îşi pleacă genunchiul pentru a invoca numele Domnului. Noe, care, în calitate de „noul Adam”, reînnoieşte creaţia, lanţul genealogic al semiţilor occidentali, care poartă binecuvântarea până la Abraham, prietenul ales de Dumnezeu. De acum înainte, el va fi alesul asupra căruia se va concentra tot interesul istoriei mântuirii. La început erau „toţi oamenii”: crearea bărbatului, a femeii, a omenirii, a popoarelor pământului, după limbi şi naţiuni – teme universale; de la Abraham încolo va fi individul: el va fi capul poporului ales, părintele multor regi, binecuvântarea tuturor neamurilor. În a doua parte a Genezei, sau „istoria patriarhilor”, redactorul relatează reconstruirea din partea lui Dumnezeu a planului originar de mântuire, care fusese distrus de oameni în timpul istoriei primare. Este relatată alegerea gratuită a lui Abraham, a lui Isaac şi a lui Iacob, care acceptă cu plăcere planul lui Dumnezeu. În acelaşi timp este descrisă eliminarea lui Ismael, a lui Esau şi chiar a lui Iosif, care ar fi putut să se bucure, din punct de vedere uman, de drepturi. Toate acestea arată cititorilor că mântuirea nu depinde de om, ci de bunătatea gratuită a Dumnezeului care o dăruieşte.

2.      Monoteismul trinitar: aspecte generale

Chestiunea trinităţii reprezintă o problematică extrem de complexă, a  cărei studiu se află la intersecţia mai multor discipline: teologie, filosofie, istoria ideilor religioase, psihologie, etc. Problema unei divinităţi care se manifestă în trei persoane a suscitat numeroase dezbateri, interpretări, dogme, contradicţii de-a lungul secolelor în cadrul acestor discipline. Cu toate răspunsurile care ne-au parvenit de la aceşti gânditori, incluzând cuvintele Sfintei Scripturi dar şi alte literaturi apocrife, subiectul Sfintei Treimi rămâne o taină, un mister care poate fi pătruns doar până la un punct de către raţiunea umană, lăsând loc înţelegerii acesteia prin credinţă.

Ştim că în cadrul Trinităţii (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) raporturile dintre cele trei persoane sunt raporturi bazate pe unitate perfectă, iubire, complementaritate, armonie şi conlucrare oferindu-ne nouă oamenilor un model de urmat atât în relaţia noastră pe verticală cu Dumnezeu cât şi în relaţia pe orizontală cu aproapele.

 De la formarea Bisericii, Dumnezeu era cunoscut de către creştini sub trei înfăţişări: aceea de Tată, Creator şi Judecător care se revelase în Vechiul Testament, aceea a Domnului Isus Hristos, Cel Înviat şi aceea a Sfântului Duh, care avea puterea de a regenera viaţa şi de a împlini Împărăţia.

Cu toate acestea istoria consemnează personalităţi care au respins consubstanţialitatea celor trei Persoane Divine. Ne putem referi aici la cunoscutul caz al lui Arius, un preot din Alexandria, originar din Libia, discipol al lui LukiaSos din Antiochia, care a formulat doctrina conform căreia Isus este identificat cu Arhanghelul Mihail, Fiul şi Sfântul Duh au fost creaţi mai târziu de către Dumnezeu, fiind astfel inferiori, iar Dumnezeu este singur şi increat. Ideile lui au fost acceptate chiar de către unii episcopi dar în 325 la Conciliul de la Nicea este adoptat simbolul care respinge arianismul;  doctrina lui Arius a avut apărători până in 388[1].

Pe la 321, sabellienii, pledau pentru unicitatea Dumnezeirii: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei moduri de reprezentare a aceleiaşi realităţi. Subordinaţioniştii opinau că nu exista decât un singur principiu iniţial, Dumnezeu Tatăl. Logosul sau Verbul, adică Fiul, ar fi primit viaţă şi fiinţă de la Dumnezeu Tatăl. El ar fi inferior, subordonat Tatălui etern, pe când Fiul nu ar fi veşnic. În sânul şcolii teologice de la Alexandria au emers două curente diferite. Unul dintre ele susţinea egalitatea substanţială între Tată şi Fiul. Cealaltă şcoală relua ideile subordinaţioniştilor. Fiinţa divină ar fi unică şi reprezentată de Dumnezeu Tatăl, veşnic, necreat, în vreme ce Fiul sau Logosul ar constitui prima creaţie a Tatălui. Sfântul Duh ar fi fost, la rândul său, o creaţie a Tatălui. Aşa cum am menţionat mai sus, acest punct de vedere era susţinut de preotul Arius (Areios). Arius a fost  eliminat din Biserică şi surghiunit. Conciliul a decantat teza consubstanţialităţii şi egalităţii între membrii Trinităţii. Isus era considerat necreat şi coetern cu Tatăl, „consubstanţial" cu Părintele său. Conciliul a funcţionat între 20 mai şi 25 august 325[2].

Nicolas Cusanus crede că Dumnezeu nu este Un , nici Tri-un, ci pur şi simplu unitatea coincide cu trinitatea. Adică în infinita sa simplicitate, Dumnezeu ascunde (complicatio) toate lucrurile, dar în acelaşi timp, el este în toate lucrurile (explicatio). Astfel spus, complicatio coincide cu explicatio. Înţelegând principiul lui coincidentia oppositorum, „ignoranţa” noastră devine „doctă”. Pentru a înţelege această singularitate a celor trei persoane într-una Nicolaus Cusanul scrie: „în calitate de Creator, Dumnezeu este Unul şi Treime dar, ca infinitate, El nu este nici Unul, nici Treime, nici orice altceva. Căci numele atribuite lui Dumnezeu sunt derivate din creaturile sale; în El însuşi, Dumnezeu este inefabil şi mai presus de tot ce se poate spune ori numi” [3].

Un alt concept a Sfintei Treimi îl găsim, într-un limbaj mai pitoresc, la Walsch[4] şi anume că Dumnezeu Tatăl este a cunoaşte-părinte a tot ceea ce înţelegem, iniţiatorul a tot ceea ce înseamnă experienţă, pentru că noi nu putem să trăim o experieţă legată de ceva ce nu cunoaştem; Dumnezeu Fiul înseamnă a trăi o experienţă-întruparea, acţiunea legată de tot ceea ce Tatăl ştie despre El însuşi, deoarece noi nu putem fi ceea ce nu am trăit ca experienţă. Dumnezeu Sfântul Duh înseamnă a fi - destruparea a tot ceea ce Fiul a trăit ca experienţă de Sine; starea de a fi simplu, remarcabil, posibilă numai prin amintirea a ceea ce ştim şi a ceea ce trăim ca experienţă. Tot el crede că adevărul Trinităţii este recunoscut în relaţiile subtile din viaţă de către oricine implicat în ele. Astfel teologii descriu adevărul Trinităţii ca fiind Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, unii dintre psihiatrii folosesc termenii: supraconştient, conştient şi subconştient,  spiritualiştii spun: minte, trup şi spirit, savanţii îl văd ca: energie, materie, eter, filozofii spun că un lucru nu este adevărat pentru voi, decât dacă este adevărat în gând, cuvânt şi faptă, iar când vorbim despre timp, vorbim despre trei timpuri: prezentul, trecutul şi viitorul. Tot aşa, în percepţie există trei momente: înainte, acum şi după. În termeni de relaţii spaţiale, fie dacă este vorba de puncte ale universului sau de diferite puncte din cameră recunoaştem: aici, acolo şi spaţiul dintre.

Suntem aşadar în faţa unui adevăr fascinant care merită toată atenţia şi reverenţa noastră în calitate de cercetători şi oameni ai credinţei.  

3.      Implicarea Persoanelor Sfintei Treimi în actul creaţiei

Putem regăsi Sfânta Treime încă de la creaţie lucrând împreună în unitate şi complementaritate. Modul în care s-a creat universul cu tot ce cuprinde rămâne încă un mister pentru noi dar ştim că Dumnezeu Creatorul  s-a adresat acestuia poruncindu-i să ia fiinţă.

Una din reflecțiile interesante asupra implicării Trinității în actul creației aparține Sfântului Vasile cel Mare, care s-a aplecat asupra cauzei creatoare a tuturor celor văzute şi nevăzute, domniilor, firilor raţionale, etc. Astfel persoanajelor divine din Sfânta Treime, Sfântul Vasile cel Mare le atribuie contribuţii cauzale în lucrarea creatoare şi anume: Tatălui îi atribuie cauza primordială prin voinţa Lui,  Fiului cauza existenţială a lucrării  prin creaţia lor, iar Duhului, cauza desăvârşitoare, a sfinţeniei[5]. Aşadar putem remarca complementaritatea rolurilor în cadrul Sfintei Treimi.

În sprijinul acestei idei, stau mărturie Psalmul 32:6 și Evanghelia după Ioan 1:1-5. Să dăm citire mai jos versetelor respective:

6 Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

(Psalmul 32:6)

1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.

2 Acesta era la început la Dumnezeu.

3 Toate au luat fiinţă prin El şi fără El nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există.

4 În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor,

5 iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o.

(Ioan 1:1-5)

Atât psalmistul cât și Ioan se constituie aici în doi teologi fini care exprimă poetic aspecte ale Trinității. Astfel din psalm înţelegem că Cuvântul a existat de la început cu Dumnezeu iar că Duhul este Duhul adevărului care provine de la Tatăl. După mărturia apostolului Ioan, Cuvântul sau Logosul, care purcede de la Dumnezeu, s-a întrupat în Isus care a adus viaţă şi lumină. Cu alte cuvinte, Ioan ne spune că Isus a participat la creaţiune. De asemenea, aceleaşi versete surprind consubstanţialitatea divină a lui Isus cu Dumnezeu. Aplicând o operaţie lingvistică de reformulare, în care înlocuim Cuvântul cu Isus, vom obţine: La început era Isus şi Isus era la Dumnezeu şi Isus era Dumnezeu şi toate lucrurile au fost create prin El...

             Când lecturăm versetele care ne vorbesc despre cosmogonie observăm de asemenea, încă de la început, apariţia pe scena creaţiei, a Duhului Sfânt. Să cităm câteva versete edificatoare în acest sens:

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

(Geneza1:1,2)

Expresia Duhul lui Dumnezeu (Ruah Elohim) înseamnă fie „vânt”, fie „spirit”, şi se referă la „energia vitală” sau „prezenţa divină” care pregăteşte creaţia. Astfel, citim cum, în primii zori ai creaţiei pământului, intervine alături de Dumnezeu Tatăl,  Duhul Sfânt. Acesta ne apare în ipostaza unei energii în mişcare, aflată într-un survol de căutare, de cercetare sau de pregătire pentru acţiune.

Cuvântul ebraic ruah poate desemna Spiritul (dar aici este folosit fără articol) sau pur şi simplu vântul, iar în acest context de forţe naturale (precum apa, întunericul şi abisul), ne putem gândi că autorul doreşte să evoce un vânt deosebit care se purta deasupra suprafeţei apelor fără a exclude că ar fi dorit să sugereze în acelaţi timp prezenţa Spiritului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu am putea vorbi încă de Spiritul personal, al revelaţiei din Noul Testament[6].      

În economia creaţiei, totul se desfăşoară într-o unitate perfectă şi o egalitate care e recunoscută de fiecare personaj trinitar. Acest lucru transpare şi din cartea Genezei 1: 26 Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră. Aşadar Tatăl îl recunoaşte pe Fiul ca fiind egal cu El deoarece nu crează omul doar după imaginea Sa fiindcă unitatea nu ar fi desăvârşită ci ar fi ruptă şi slava şi-ar fi luat-o doar unul din ei.

Putem vorbi şi despre un triunghi[7] al Sfintei Treimi în care Duhul Sfânt este inspiraţia, Tatăl este Părintele care crează iar Fiul este vlăstarul şi experienţa. În concluzie Fiul trăieşte experienţa creaţiei date de către gîndul patern, gând conceput de către Duhul Sfânt.

Pluralitatea

Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...”(Geneza 1:26). Să facem nu este un plural al maiestăţii, ci un plural gramatical autentic. Acest plural este văzut de Sfinţii Părinţi ca fiind prima revelaţie biblică asupra Sfintei Treimi (nt. vs. Anania). Acest plural poate indica deliberarea lui Dumnezeu cu curtea cerească (îngerii), putând fi înţeles ca un pluralis deliberationis (nt. Biblia de la Iaşi). În acelaşi timp, forma de plural ar putea exprima maiestatea şi bogăţia interioară a lui Dumnezeu al cărui nume obişnuit în ebraică este o formă de plural (elohim).

Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată, Adam a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul” (Gen.3:22). Remarcăm o a doua exprimare la plural a lui Dumnezeu în acest fragment după ce Adam a păcătuit şi a ajuns să cunoască ce e bine şi ce e rău. 

4. Manifestarea Trinităţii la stejarul Mamvri

În Geneza 18:1,2 asistăm la o scenă în care Avraam este vizitat de trei persoane : Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Când I-a observat, Avraam a alergat la Ei şi s-a închinat înaintea Lor ca şi unuia singur deoarece a recunoscut apariţia lui Dumnezeu în cele trei persoane, care nu erau obişnuite, ca fiind una singură. Această unitate în treime este o unitate a slavei, a puterii[8] dar şi a autorităţii.   Faptul că nu erau persoane obişnuite remarcă şi Sara atunci când primeşte vestea că va rămâne însărcinată şi că în următorul an, pe aceaşi vreme, va naşte un fiu. Pe ascuns, Sara ia în derâdere această făgăduinţă dar persoana care îi vorbeşte lui Avraam îşi dă seama. Acest lucru o făcuse pe Sara să se înspăimânte şi să işi dea seama că cele trei persoane sunt prezenţe divine. (Geneza 18:10-15)

În versetul 2 asistăm la o apariţie a Domnului însoţit de doi „oameni” care, după capitolul 19:1 din Geneza, sunt doi îngeri. Textul ezită de mai multe ori între plural şi singular. În cei trei oameni cărora Abraham li se adresează la singular, midraşul a văzut trei îngeri: pe Mihael, care îi aduce Sarei vestea naşterii lui Isaac; pe Rafael, care îl vindecă pe Abraham după circumciziune, şi pe Gabriel, venit ca să distrugă Sodoma. Mulţi Părinţi ai Bisericii au văzut aici prefigurarea misterului Sfintei Treimi, a cărui revelare este însă rezervată Noului Testament. (nt. Biblia de la Iaşi)

Sfânta Tradiţie a bisericii creştine a identificat în acest moment, învăluit într-o aură de mister, prima revelare a Trinităţii Divine. Acest crez a inspirat realizarea mai multor capodopere iconografice ortodoxe printre care cele mai celebre sunt cea a lui Rubliov şi fresca de la Surpatele. (nt. Anania)   

În loc de concluzii...

            Ajuns la finalul acestei lucrări, în care am surprins doar câteva aspecte ale prezenţei Sfintei Treimi în cartea Genezei, aş dori să mă limitez la următoarele două afirmaţii.

Mai întâi, aş dori să menţionez faptul că studiul Trinităţii rămâne un subiect de cercetare deschis, care trebuie să beneficieze de instrumentele de cercetare furnizate de discipline diverse precum critica biblică, istoria ideilor religioase, scrierile patristice dar şi de revelaţia personală oferită de Dumnezeu fiecăruia în parte.

În al doilea rând, am realizat că manifestările Sfintei Treimi au evoluat în decursul timpului la fel şi maniera de percepţie a Acesteia (în funcţie de contextul istoric, religios şi sociocultural). Pentru mine însă se conturează imaginea unui Dumnezeu triunic care, tocmai datorită acestor multiple apariţii, în diferite forme şi manifestări, surprinde mereu, lasă întotdeauna loc de mister, ridică mereu noi şi noi întrebări, lăsându-Se să fie descoperit tot mai mult dar niciodată pe deplin ... cel puţin până Îl vom cunoaşte faţă în faţă...

Bibliografie

Ambrozie cel Mare, Despre Duhul Sfânt, traducere, studiu introductiv şi note de Vasile Răducă, ed. Anastasia, 1997.

Bulai, Alois (trad.) Patraşcu, Eduard, Biblia, Iaşi, ed. Sapientia, 2011.

Cizeck Eugen,  Istoria Romei,  ed. Paideia, Bucureşti 2002.

Corbin, Henrz Paradoxul monoteismului, ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997.

Eliade, Mircea Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. Univers Enciclopedic,      Bucureşti, 2000. 

Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, Corespondenţă, ed. EIBMBOR, 1988.

Walsch Neale Donald, Conversaţii cu Dumnezeu –Un dialog neobişnuit-, vol. I, ed. For You, Bucureşti, 2009
Poza: https://interruptingthesilence.com/2017/06/12/we-worship-and-we-doubt-a-trinity-sunday-sermon-on-matthew-2816-20/ 

[1] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 466-467. 

[2] Cizeck Eugen,  Istoria Romei,  ed. Paideia, Bucureşti 2002, pp. 615-616

[3] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 600-601. 

[4] Neale Donald Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu –Un dialog neobişnuit-, vol. I, ed. For You, Bucureşti, 2009, pp. 34-35.

[5] Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, Corespondenţă, traducere, introducere, note şi indici de Constantin Corniţescu şi Teodor Bodogae, Psb 12, Ed. EIBMBOR, 1988, pp. 52-53.

[6] La Bible de Jerusalem, Les editions du CERF, Paris, 2014, p. 37.  

[7] Neale Donald Walsch, Conversaţii cu Dumnezeu –Un dialog neobişnuit-, vol. I, ed. For You, Bucureşti, 2009, p. 300.

[8] Sf. Ambrozie cel Mare, Despre Duhul Sfânt, traducere, studiu introductiv şi note de Vasile Răducă, ed. Anastasia, 1997, p. 97

Perspective etice ale transplantului de cap/corp

            Subiectul pe care îl voi aborda se referă la primul transplant de cap/corp care se vrea a fi realizat şi care a zguduit poate întreaga planetă. Implicaţiile acestui transplant sunt extrem de complexe, forţând nu doar limite ale chirurgiei ci şi limite din sfera eticii şi moralei laice şi creştine. Doresc aşadar să dezbat întocmai câteva aspecte ce ţin de implicaţiile etice ale unui astfel de eveniment.

1. Despre primul transplant de cap/corp

a. Procedura

Doctorul Canavero a anunțat într-o conferință primul transplant de cap care urma să fie realizat la finele anului 2017 dar care s-a amânat.

Intervenția va dura două zile, conform spuselor medicului, iar aceasta va consta, în primă fază, în răcirea creierului pacientului la -15 grade Celsius, astfel încât țesutul nervos să nu aibă de suferit în lipsa oxigenului. Mai apoi, pacientul și donatorul vor fi supuși unei proceduri de îndepărtare a capului, iar medicul va efectua, în cele din urmă, transplantul. Acesta trebuie să aibă în vedere fuziunea perfectă a corzilor spinale cu mușchii și vasele de sânge. Secționarea coloanei vertebrale se va face cu ajutorul unei nano-lame din diamant de o foarte bună precizie și care ar putea costa în jur de 200.000 de dolari. Cea mai mare provocare a procedurii este replicarea miilor de conexiuni neuronale ale măduvei spinării, în timp ce capul este atașat de corpul donatorului. Acești neuroni sunt strânși împreună ca un pumn de spaghete, lucru care complică foarte mult operația. Ulterior, pacientului îi va fi indusă coma pe o perioadă de 30 de zile, pentru a favoriza vindecarea și a preveni mișcările bruște, care pot compromite rezultatele pozitive urmărite.

Într-un studiu realizat anterior, Canavero a descris tehnica de reparare a măduvei spinării pe care a folosit-o pentru a vindeca un câine al cărui organ era afectat sever. Experimentul ce a fost efectuat pe un câine din rasa Beagle a implicat secționarea a 90% din măduva spinării. La două săptămâni după tratament, câinele își putea mișca picioarele din spate, iar după trei săptămâni, acesta se putea deplasa, putea apuca obiecte și putea să își miște coada.

Primul transplant de cap a fost realizat de o echipă medicală din China, căreia i s-a alăturat şi chirurgul italian Sergio Canavero. Ei au reuşit să ducă până la capăt o intervenţia chirurgicală controversată: transplantul de cap. Pacientul a fost, în acest caz, o maimuţă, căreia i s-a ataşat capul alteia, în urma unei operaţii deloc uşoare, de peste 10 ore. Medicii au conectat alimentarea cu sânge între cap şi noul corp, iar maimuţa a supravieţuit procedurii fără să aibă niciun prejudiciu neurologic. Cu toate acestea, din raţiuni etice care nu au fost făcute publice, animalul a fost eutanasiat la 20 de ore după această intervenţie.

Cu toate că a fost prezentată drept o inovaţie în lumea medicinei, un astfel de transplant cap-corp, la o maimuţă, a fost realizat şi în anii 70. Ca şi atunci, Dr. Xiaoping Ren de la Universitatea Harbin din China şi chirurgul italian au îngheţat creierul animalului la -15 grade, înainte de transplant, pentru a nu i se deteriora ţesutul nervos din lipsa oxigenului.  Scopul acelei operații a fost să se observe dacă depozitele de sânge vor funcționa corespunzător sau nu. De asemenea, Canavero a realizat asemenea experimente și pe șoareci, șobolani, dar și pe un câine.

b. Beneficiarul transplantului

Valery Spiridonov, un cetățean rus de 31 de ani, urma să fie persoana care va beneficia de primul transplant de cap uman din lume. Spiridonov a declarat că nu neapărat dorința de a fi o persoană normală l-a motivat să ia decizia de a fi supus acestei intervenții de amploare ci deoarece această procedură va bifa intrarea într-o nouă etapă a medicinei, una în care persoanele vârstnice ar putea să-și prelungească viața cu ani buni, iar suferinzii de boli neurologice severe și-ar putea recăpăta sănătatea.

Iată ce declara Valery într-un interviu pentru International Busines Times în urmă cu un an:

„Dacă totul decurge conform planului, boala de care sufăr nu îmi va mai pune piedici și voi fi mult mai fericit. Nu mă înțelegeți greșit, nu mă încântă ideea de a fi pe masa de operație. Da, am o boală care în multe cazuri este fatală, dar rolul meu în acest proiect nu este neapărat cel de pacient. În primul rând, mă consider un om de știință, așadar voi contribui la binele omenirii prin ceea ce voi face. Dacă nu eram 99% sigur că operația nu va fi un succes, nu m-aș fi băgat în asta”.

Între timp, deoarece nu i s-a putut promite un real succes a operaţiei, Valery a renunţat la operaţie.

c. Iniţiatorul transplantului

Medicul care va realiza primul transplant de cap din istoria medicinei este Sergio Canavero, un neurochirurg italian poreclit „Dr. Frankenstein”. Tagma medicală nu privește cu ochi tocmai aprobatori intenția medicului, catalogând-o drept neetică și cu potențial extrem de periculos pentru sănătatea pacientului.

 „Îndrăzneala” medicului este susținută de o echipă de chirurgi chinezi de la Universitatea Harbin, care au reușit să efectueze cu succes transplantul de cap la o maimuță, căreia i s-a atașat capul alteia.

Operația va implica un personal de 150 de medici, tehnicieni și asistente, ajungând la costuri imense de aproximativ 20 de milioane de dolari.

d. Riscurle posibile

Operaţia implică criogenizarea capului şi îndepărtarea lui de pe corp, urmând să fie ataşat corpului donatorului. De asemenea, ar putea duce la ,,reacţii psihologice neaşteptate” din partea pacientului, un expert afirmând că experienţa ar putea fi ,,mai rea decât moartea”.

Deși Canavero a realizat cu succes o serie de teste pe animale, rezultatele nu sunt suficient de concludente pentru ca primul transplant de cap să se înfăptuiască pe oameni și sunt destui cei care se poziționează împotriva unei astfel de proceduri.

Există numeroase lucruri care pot merge rău în cadrul intervenției chirurgicale de acest tip, principalul risc constând în respingerea fuziunii spinale (corzile spinale nu pot fuziona cu mușchii și vasele de sânge). Acest risc este dispus să-l accepte rusul Valery Spiridonov, diagnosticat cu boala Werdnig-Hoffman, o afecțiune genetică extrem de rară și incurabilă, care se manifestă prin atrofie musculară, cauzată de distrugerea neuronilor motori (celule nervoase din măduva spinării și din creier). Deoarece boala este debilitantă și, mai mult ca sigur, îi va aduce moartea în scurt timp, Spiridonov vede în transplantul revoluționar singura sa șansă la viață, într-un nou corp.

Pe de altă parte, Hunt Batjer, președintele ales al Asociației Americane a Chirurgilor Neurologi, este de părere că acest transplant de cap este o mare greșeală. Chiar dacă operația va fi una reușită, el crede că pacientul se va confrunta cu reacții adverse extrem de severe:

„Nu doresc asta nimănui. Sincer, nu aș accepta niciodată să fiu supus unui transplant de cap, având în vedere că simptomele pot fi mult mai greu de suportat chiar și decât moartea”.

Conf.univ. Florin Papagheorghe, neurochirurg la Spitalul Universitar din București, a declarat că progresul tehnologic din ultimele decenii permite reconectarea vasculară și ortopedică a unui cap la un trunchi străin.

”Creierul este răcit, pentru a nu suferi distrugeri la secționarea vaselor, apoi acestea sunt conectate la pompe și ulterior la vasele de sânge ale noului corp. Creierul va fi irigat și funcțional. Dar acesta nu va putea transmite comenzi, odată secționată măduva. Tehnica propusă de Canavero, de suturare cu etilenglicol, nu a dat rezultate în cazul secțiunilor de măduvă. Este posibil, în viitorul apropiat, să se îmbunătățească performanțele, dar primele rezultate ar trebui să apară în cazul secțiunilor de măduvă, cum este cea suferită de Mihai Neșu, de exemplu. Ori, până acum, nu sunt confirmate realizări spectaculoase”.

Medicul Victor Zota, coordonatorul Programului Național de Transplant, a declarat că riscul de rejet este enorm, în cazul unor organe ce conțin mai multe tipuri de țesut, așa cum este capul:

”Și în cazul transplantului de mână este extrem de dificil să controlezi reacția imunitară.  Din tot ce s-a scris în literatura de specialitate, mă tem că în prezent nu putem controla procesul, la un transplant de asemenea anvergură”.  

Președintele Asociației Neurochirurgilor din Statele Unite, Hunt Batjer a avertizat că nu va accepta introducerea procedurii de transplant de cap și a cerut medicilor să nu îl sprijine pe dr. Canavero. Riscul principal nu este cel chirurgical. Experții au avertizat că pacientul, dacă va supraviețui, va fi suferi o experiență mai rea decât moartea:

„Nu avem date despre ceea ce se petrece în mintea unui om care trece printr-o astfel de intervenție. Transplantul de față a fost un eșec din punct de vedere al condiției psihiatrice. Oamenii au respins psihic, nu imunologic, noul organ. Se întâmplă, frecvent și în cazul transplantului de membre. Nu știm cum vor afecta noua chimie și noile conexiuni neurale creierul primitorului.  Riscul dezvoltării unei forme de nebunie fără precedent este imens”.

e. Piedici

Rămâne de văzut dacă primul transplant de cap uman va fi realizat în cele din urmă, acest lucru depinzând în mare parte de fondurile strânse de Canavero și de factorii de decizie din domeniul medical, care își vor da sau nu acordul pentru această intervenție inovatoare.

Momentan, se străduiește să adune fonduri pentru această procedură controversată, denumită de el HEAVEN (acronimul pentru Head Anastomosis Venture with Cord Fusion), ale cărei costuri ajung la 18 milioane de dolari.

2. Perspectivele etice

Apariția unui voluntar pentru transplantul de cap propus de chirurgul Sergio Canavero a readus în actualitate dezbaterea științifică și etică privind această procedură. Tagma medicală cataloghează intenţia drept neetică și cu potențial extrem de periculos pentru sănătatea pacientului. Privită drept o manevră de marketing a medicului italian, tehnica era considerată a avea șanse minime de reușită. Riscurile, în cazul în care ar fi posibilă supraviețuirea primitorului, sunt extrem de mari iar pentru pacient ar putea fi o situație mai rea decât moartea.

Asupra acestui eveniment medical putem proiecta diferite perspective etice diferite, denumite de literatura de specialitate astfel: etica limitelor, etica normativă, etica valorilor şi etica principiilor. Acestea îşi fundamentează argumentaţia pe conceptul demnităţii umane. Astfel argumentul metafizic are în centru problema transplantului, iar perspectiva religioasă problema morţii autentice a donatorului.

 Din punct de vedere etic sunt în joc două tipuri de acte: actul interior, subordonat societăţii, prin care miza este şansa la viaţă a persoanei diagnosticate cu un sindrom mortal şi actul exterior, care este subordonat Legii, prin care omorul este interzis. Pe de o parte, este problematică dorinţa pacientului cu sindrom de a accepta şi a trăi într-un alt trup decât cel cu care s-a născut. O întrebare care se ridică aici este dacă dorinţa şi „gândul” pacientului sunt păcat sau simptom neurologic. Pe de altă parte, alegerea unui donator în stare de comă sau moarte clinică la momentul intervenţiei este un proces cu implicaţii etice şi religioase majore. Există o creaţie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu chiar dacă din punct de vedere fizic nu e completă din cauza handicapului însă prin transplant vom asista la o decreaţie, o încercare de a schimba ce a fost creat.

Oricum, soluţia transplantului poate fi doar una paliativă, inducând pacientului o credinţă iluzorie.

a. Etica limitelor

Xavier Thévenot afirmă că un comportament este rezultatul condiţionărilor dar şi a libertăţii unui individ. Acesta este în strânsă legătură cu mediul din care provenim şi poate fi influenţat de mai mulţi factori: somatici, psiho-educativi, politici, economici şi sociali.

Subiectul transplantului în cauză, nu este o excepţie. Dorinţa lui izvorăşte din problema cu sinele şi raportarea sa la ceilalţi. Rezolvându-i handicapul fizic, el consideră că această operaţie îi va aduce fericirea. Oferindu-i o nouă formă, un  nou trup, pacientul crede că va avea şansa în sfârşit să îşi dezvolte o nouă personalitate.

Libertatea pe care o are de a alege să fie operat echivalează pentru el cu o şansă la normalitate. Această libertate, care oferă două chei de lectură, conştientă şi inconştientă, acţionează în acest moment de criză, care cuprinde nefericirea şi problema lui. Dorinţa subiectului de a deveni normal, sănătos, independent, liber este legitimă însă soluţia transplantului ridică următoarea problemă.

Dacă presupunem că operaţia va reuşi, recunoaşterea „sinelui nou” de către pacient va trebui să se facă progresiv deoarece este problematică transplantarea unui organ care nu se ştie dacă va fi recunoscut de corp sau nu, cu atât mai mult transplantul unui corp întreg. În momentul în care transplantul devine real, se poate produce o ruptură între cap, sediul minţii, al conştiinţei, şi restul trupului. Ruptura o va face medicul chirurg.

Ce influenţe poate avea această ruptură? Ce se va întâmpla în momentul întâlnirii dintre cele două părţi care nu au aparţinut una alteia? Vor exista consecinţe dezastruase care vor fi „mai rău decât iadul”?

            Dacă privim evenimentul în lumină biblică, ies la suprafaţă câteva aspecte. Dumnezeu a creat separând: cerul de pământ, ziua de noapte, femeia a luat-o din coasta bărbatului, etc.

Prin gestul de a re-crea o fiinţă normală prin separare şi apoi re-alipire putem vedea  îndrăzneala omului de a-L imita pe Dumnezeu, de a-şi însuşi ipostaza de creator...Va rămâne această îndrăzneală nepedepsită? Iată un punct asupra căruia Biserica ar trebui să se exprime tranşant.

b. Etica normativă

            Dacă privim din punctul de vedere al eticii normative propuse de A. Tăutu, transplantul probabil ar fi interzis deoarece omul trebuie să rămână aşa cum l-a creat Dumnezeu. Ne putem ghida şi după porunca „să nu pofteşti” nimic al aproapelui.

            Astfel, din punct de vedere moral este îndoilenic să se preia trupul unei persoane (presupusă decedată), chiar dacă aceasta şi-a oferit consimţământul, pentru a fi oferit alteia. În Legea lui Moise era interzisă atingerea unui mort din raţiuni medicale. Dar cu avansarea medicinei acest lucru nu mai este valabil.

            1Tesaloniceni 5:23 ne vorbeşte despre păstrarea duhului, a sufletului şi a trupului curat şi fără prihană.  În 1 Cor 6:19 se vorbeşte despre trup care este Templul Duhului Sfânt. Dacă cineva renunţă la trup, este ca şi cum şi l-ar dispreţui.

O altă dimensiune care poate fi luată în calcul se referă la respectarea voii şi planului lui Dumnezeu în dreptul vieţii fiecăruia dintre noi şi asta indiferent de sănătatea cu care am fost înzestraţi. Neacceptând trupul cu care am fost născuţi, poate fi o dovadă de nesupunere faţă de planul şi autoritatea lui Dumnezeu.

c. Etica valorilor  

Biserica trebuie să propună o etică umanizantă. Dar fragilitatea problemei pune pe gânduri pe majoritatea oamenilor fie creştini fie nu. În Italia, operațiile de transplant nu sunt privite într-o lumină bună de Biserica Romano-Catolică. În România bisericile acceptă transplantul cu condiţia să se ştie sigur că persoana de la care se prelevează organul/organele este sigur moartă.

Dacă se oferă ceva din dragoste este considerată o autojertfire. Pavel afirmă că împrenă cu Cristos alcătuim un singur trup (Biserica) al cărei Cap nevăzut este El. Aşadar, dacă Biserica este un trup, atunci când un mădular suferă, toate celelalte mădulare (adică persoane) suferă împreună. Este vorba aşadar de împărtăşirea problemelor celorlalţi, de implicare în suferinţa lor, de sprijinire în nevoile celorlalţi. Privit din acest unghi, transplantul nu ar reprezenta o problemă dar luând în considerare factorul morţii clinice a donatorului (echivalentul unei ucideri) şi riscurile complexe (care pot duce chiar la moarte) pentru pacient, transplantul este totuşi de nedorit.

d. Etica principiilor

Pacientul este pus în situaţia de a alege. El alege transplantul deoarece îi permit legile, chiar dacă există nişte riscuri mari pe care şi le asumă: pe planul recuperării fizice, pe planul psihologic, spiritual şi al integrării sociale. Din acest ultim punct de vedere, el va fi mai degrabă integrat şi privit ca un om normal, fără handicap. Dar totuşi va fi ciudat să se ştie că nu e corpul lui. Acest lucru aminteşte de zeităţile egiptene şi greceşti în care un personaj avea cap de om şi trup de animal sau viceversa.

În concluzie, transplantul este o problemă complexă ce comportă implicaţii medicale, psihologice, sociale şi spirituale provocatoare. Deşi aparent transplantul poate fi o soluţie pentru pacientul care se află într-o situaţie de suferinţă gravă şi iremediabilă, totuşi există consideraţii de ordin medical, psihologic şi religios care ar pleda mai degrabă pentru neefectuarea unui astfel de act medical. Moartea clinică a donatorului, integrarea unui trup nou de către pacient, schimbările ulterioare de personalitate ale pacientului sunt doar câteva aspecte pe care le-am dezbătut şi care pun sub semnul întrebării procedura transplantului din punct de vedere etic şi moral.   

            Există şi riscul de încuraja traficul de organe datorită cererii tot mai mari a pieţei medicale. Aşadar putem vorbi despre un lucru care în aparenţă poate fi benefic pentru cineva dar în realitate să fie un lucru murdar la mijloc...

Bibliografie               

Traduction œcuménique de la Bible, Société Biblique Française, Paris, 2004.

X. Thévenot, Compter sur Dieu. Etudes de théologie morale, Cerf, Paris 1992.

X. Thévenot, Morale fondamentale, Don Bosco Editions/DDB, Paris 2007.

X. Thévenot, Repère éthique pour un monde nouveau, Salvator, Mulhouse, 1983.

Siteografie

www.a1.ro

www.crestinortodox.ro

www.dcnews.ro

www.edition.cnn.com

www.ehealthromania.com

www. fossbytes.com.

www.independent.co.uk

www.libertatea.ro

www.lovendal.ro

www.playtech.ro

www.saccsiv.wordpress.com

www.sciencealert.com          

www.sputnik.md

www.ziare.com

Fotografia:
https://playtech.ro/2017/primul-transplant-de-cap-cand-va-avea-loc-si-ce-implica-procedura/

Ascultă primul single semnat Adrian - Nu eşti singur